Vuvuzeala (II)

Indiferent de ce afirmă cei care iau asemenea decizii ori de argumentele aduse în favoarea profesionalismului, numirea conducerii unei societăți naționale de radio sau televiziune rămâne o hotărâre politică. Cei care au renunțat la asemenea societăți, lăsând informația și divertismentul oferite prin radio și televiziune în seama capitalului privat, și-au asumat un anume risc dar au tăiat de pe lista coliziunilor o categorie de confruntări. România nu este țara în care numirea unui președinte al SRTV să nu fie transformată într-o bătălie politică, pe alocuri o păruială mai aiuritoare chiar decât cea proprie alegerilor strict politice.

După lunga, istovitoarea și deseori jenanta campanie electorală a prezidențialelor de anul trecut, desemnarea noului președinte (fie el și numai unul interimar) al SRTV a devenit pentru mulți următoarea bătălie politică majoră. Dar oricât de numeroși ar fi acești ”mulți”, ei sunt, în mod natural, cu mult mai puțini decât cei ce au fost implicați – politic, logistic și afectiv – în păruiala prezidențialelor. Ca să nu mai spun că, în cazul alegerilor strict politice, decizia finală este a electoratului, pe când în desemnarea președintelui unei societăți naționale de radio sau televiziune hotărârea este la discreția factorului politic – președinte, premier, alianțe aflate la putere, posibile alianțe pentru obținerea unui vot confortabil etc.

Mai există câteva dificultăți majore în realizarea unui acord privind numirea noului președinte al SRTV. Prima este din categoria cercului vicios: ce-a fost mai întâi – oul sau găina? Adică – am căzut, cât de cât, de acord în legătură cu viitorul chip al  televiziunii naționale și acum căutăm omul care poate fi constructorul ei șef sau mai întâi alegem omul în care avem încredere oarbă, aflăm de la el ce fel de televiziune națională și-ar dori românii, aprobăm proiectul, asigurăm bugetul instituției și așteptăm revirimentul instituției?

A doua – pe care telespectatori români îi avem în vedere, atunci când ne referim la românii care-și doresc un  anume tip de televiziune națională? Românii pedeseriști? Românii udemeriști? Românii pedeliști? Românii liberali? Românii țărăniști? Românii regaliști? Românii îmbuibați? Românii leșinați de foame și nesomn? Românii morți după cancanuri politice, înmormântări și botezuri cu fițe, transmise în direct? Românii care  prin echidistanța informației înțeleg că doar partidul lor sau cel pe care-l simpatizează să fie lăudat, celelalte – criticate? Românii care prin depolitizarea televiziunii naționale speră să nu mai vadă niciodată în vreo emisiune TVR ”moaca” lui X, dar în fiecare zi să tremure de plăcere văzând ”chipul serafic” al lui Y sau ”zâmbetul” lui Z ”inspirând încredere absolută”? Deci, cum și ce eșantioane de vârstă, profesionale, sociale etc. au fost folosite în stabilirea portretului-robot al telespectatorului român ce poate redeveni loial canalelor televiziunii naționale?

A treia – cât de pregătit managerial trebuie să fie noul Președinte al SRTV pentru a împăca și capra, și varza. Și nu doar la nivelul presiunii politice, ci și la nivelul spectrului economic? Ce asigurări poate da un candidat la această funcție că va fi capabil/capabilă să țină departe de grila programelor naționale invazia prostului gust ce se vinde bine spre a cultiva emisiunile de calitate, căutate din ce în ce mai puțin și pentru a căror producere nu există niciodată fonduri suficiente într-o societate națională de televiziune? Cine dintre candidații la șefia aceasta atât de râvnită a prezentat până acum un business plan convingător și o strategie convingătoare care să asigure recâștigarea audiențelor pierdute?

La începutul acestui an, aflând de interesul lui Sorin Ilieșiu pentru poziția de Președinte al SRTV și de sprijinul pe care l-ar putea trezi în straturi suficient de diverse ale societății, m-am voluntarizat să-mi exprim, public, sprjinul pentru candidatura sa la funcția de președinte al SRTV. Profesional – îl prețuiesc; spiritul său cetățenesc mi se pare o garanție pe care orice public servant trebuie să o prezinte; poate face cu bani puțini lucruri de mult mai bună calitate decât cei având la dispoziție fonduri substanțial mai mari etc.

Acesta era și rămâne raționamentul pentru care, la 18 februarie a.c., i-am trimis dlui George Costin, Președinte Executiv al Blocului Național al revoluționarilor România 1989 următorul mesaj: ”Susţin apelul Dumneavoastă prin care se cere propunerea dlui Sorin Ilieşiu în funcţia de Preşedinte al TVR. După atâtea  mandate aberant acordate unor oameni ce nu au făcut decât să contribuie la ruina morală şi economică a unei instituţii ce ar fi trebuit să fie un model al deontologiei profesionale, a venit momentul ca televiziunii naţionale să i se dea şansa de a deveni tot ce a fost împiedicată să fie în aceste ultime două decenii.

Sunt sigur că dl Sorin Ilieşiu dispune de arsenalul profesional, moral-cetăţenesc şi managerial necesar pentru transformarea TVR într-o instituţie naţională de care să fim mândri cu toţi, indiferent de opţiunile noastre politice.”

Indiferent de opțiunile noastre politice…

Sorin Ilieșiu nu a fost, din start, un candidat cu șanse foarte mari. Nu din cauza slăbiciunile pe care – asemenea fiecăruia dintre noi – le are, ci din cauza unora din calitățile și preocupările sale. Evidențierea acestora din urmă s-a făcut, din ce în ce mai des, prin mijloace neinspirate. Campania de susținere a candidaturii sale a fost articulată greșit, a decurs haotic și a început să fie subminată de un balast retoric insuportabil.

În locul imaginii profesionistului de televiziune, a managerului ce poate urni în sfârșit televiziunea naţională în direcţia pe care chipurile o aşteptăm, campania de susţinere a lui Sorin Ilieşiu s-a axat din ce în ce mai mult pe virtuţi care pe mulţi îi interesează prea puţin, iar pe alţii îi fac din ce în ce mai reticenţi în legătură cu un asemenea candidat. Candidatura lui Sorin Ilieşiu nu este nici la preşedinţia unei noi Alianţe Civice, nici la directoratul unui Institut Naţional de Stârpire Definitivă dar Moderată a Comuniştilor.

Prima dintre structurile menţionate nu are nici de ce, nici cum să apară. A doua, deşi neînfiinţată încă, este condusă deja și în forță de paradigma anticomunismului universal și corporatist – Vladimir Tismăneanu. Cu alte cuvinte, noi, suporterii lui Sorin Ilieşiu, am uitat pentru conducerea cărei instituţii candidează Sorin Ilieşiu şi folosim, deseori, argumente insuficient de convingătoare. Ba, şi mai rău, folosim argumente care şubrezesc şansele acestei candidaturi şi aşa nu pe placul multora. Şi mă refer, în primul rând, la cei aflaţi azi la Putere.

O campanie precum cea iniţiată în sprijinirea candidaturii lui Sorin Ilieşiu pentru conducerea SRTV are două adrese – factorii de decizie şi opinia publică.

La nivelul factorilor de decizie (tehnic, Parlamentul dar, în realitate, multe alte etaje ca Preşedinţia, Palatul Victoria, minele de marmură, regii gunoaielor şi şoselelor etc.) – lucrurile nu sunt deloc simple, chiar dacă PDL are pâinea şi cuţitul. Televiziunea naţională este o pâine foarte specială, iar cuţitul ce o va împărţi – unul cu multiple tăişuri. Grupurile (chipurile doctrinare, în fapt – găşti de interese) din interiorul puterii şi-au avut, de la bun început, candidaţii lor. Sorin Ilieşiu nu a fost unul pe gusturile atât de diverse ale Puterii. De gusturile Opoziţiei – şi ele foarte diverse – ce să mai vorbim.

La nivelul opiniei publice, cred că focalizarea pe un Sorin Ilieşiu drept cel mai consecvent militant pentru decomunizarea României, cel mai vocal petiţionar pentru pedepsirea crimelor comise în decembrie 1989 şi omul ce deţine copyrightul acelui ”război fratricid” în legătură cu mineriadele şi nu pe calităţile managerului şi omului de televiziune a fost, cel puţin în bună parte, contraproductivă. De ce nu ne-am întreba, înainte de a lansa asemenea campanii de susţinere, de fapt, ce ar putea să aştepte un telespectator de la televiziunea naţională?

Mai mult, pe alocuri s-a uitat şi în sprijinul cui se face această campanie. În unele situaţii, numele lui Sorin Ilieşiu a devenit aproape un pretext pentru a se etala meritele altor persoane – unele bântuite de o megalomanie agresivă, altele – de vocația aflării în treabă. Texte de toate felurile încep cu candidatura lui Sorin Ilieşiu pentru a se transforma repede şi definitiv în osanale ridicate susţinătorilor candidatului, ba chiar şi prietenilor, colaboratorilor şi rudelor de gradul al treilea ale susţinătorilor. Atenţia celor ce citesc sau aud un asemenea apel este trimisă în direcţii parazitare, încât mulți oameni cumsecade sfârşesc prin a se întreba “De fapt, cine şi la ce candidează, domne?” Când tot acest vârtej se va fi terminat, mă întreb dacă însuşi Sorin Ilieşiu va mai şti dacă el a candidat sau a susţinut un candidat şi la ce anume funcţie a candidat etc.

Apelurile pro-Sorin Ilieşiu sunt pritocite, amestecate şi livrate la pachet cu somaţii dure adresate Curţii Constituţionale, aşa-zise teste de depistare ştiinţifică a motivelor celor ce preferă alt tip de candidat decât Sorin Ilieşiu, incriminări şi insinuări, anunţarea încă înaintea închiderii competiţiei a motivelor pentru care Sorin Ilieşiu nu s-a aflat în vederile factorilor de decizie  etc. S-a ajuns la o adevărată beţie de cuvinte sub care au fost năruite probabil şi puţinele şanse pe care le-a avut Sorin Ilieşiu să devină conducătorul unei instituţii naţionale. Vorbele sunt disproporţionat mai mari decât întâmplarea în sine. Acte de normalitate sunt decretate “fondatoare” sau ”refondatoare”, încât te întrebi ce epitet am mai putea folosi mâine aflaţi în prezenţa unor acte şi gesturi cu adevărat fondatoare.

Livrarea la pachet a unor mesaje, apeluri, somații etc. mai prezintă un pericol. Până și oameni de bună-credință au început să cadă victime colportajului de genul ce pretinde că mai toate aceste texte sunt scrise de una și aceeași persoană – Sorin Ilieșiu. Indiferent de cine dă publicității asemenea texte ele sunt tot opera lui Sorin Ilieșiu etc.

Când postez acest text, nu ştiu care sunt, dacă mai sunt şi de cine sunt sprijinite — acolo sus — şansele lui Sorin Ilieşiu. Dar ştiu că, dacă s-au epuizat aproape cu totul, aceste şanse au fost năruite mai ales de unii dintre noi, sprijinitorii lui, care am gândit şi acţionat nu ca o orchestră atentă la nuanţele polifoniei, ci, mai degrabă, gălăgios şi cu lipsa de măsură a unor vuvuzelas. Sorin Ilieşiu este un om care a dăruit atâta timp şi trudă României ultimelor două decenii, încât merita din partea noastră cu totul altceva.

A răspunde lipsei de măsură cu lipsă de măsură este o eroare. Și există, probabil, niște români de care se uită tot timpul – cei sătui de lipsa de măsură, indiferent de cine se face vinovat de ea. O televeziune națională trebuie clădită în numele și pentru acești oameni, nu în numele și pentru deliciul lipsei de măsură.

Fiindcă tot am pomenit sintagma devenită celebră graţie lui Titu Maiorescu – Beţia de cuvinte – se cuvine, îmi zic,  să menţionez şi nişte vorbe ale lui Topârceanu: ”Lăuda-te-ar Bogdan Duică/Şi pupa-te-ar Popa Iapa!”.

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in ,