Vuvuzeala (I)

În aceste zile, vuvuzela – trompețica primitivă dar capabilă de a produce un zgomot de peste 130 de decibeli – e pe buzele tuturor. La propriu – pe buzele celor ce umplu stadioanele Cupei Mondiale din Africa de Sud. La figurat – pe tastatura computerelor din care ies tot felul de comentarii pro și contra folosirii obiectului cu pricina într-un asemenea cadru. Ideea că vuvuzela trebuie acceptată fiindcă este una dintre caracteristicile locale ce aduc culoare acestui turneu final nu convinge pe toată lumea.

S-ar putea ca la ediția următoare, organizatorii să ne spună că la ei culoarea locală este dată, printre altele, de următorul obicei: fiecare spectator are dreptul să intre în tribunele stadionului înarmat cu două mini-bâte pe care le poate folosi spre a ciocăni capul spectatorului din fața sa ca pe un xilofon obligat să suporte “masajul” respectiv timp de cel puțin 90 de minute. Un fel de a bate toaca o oră și jumătate pe scăfârlia celui din fața ta.

Nici ideea că jucătorii – fiind profesioniști, bine plătiți – trebuie să facă orice sacrificu pentru țările pe care le reprezintă nu mi se pare convingătoare. Când nu mai poți auzi fluierul arbitrului, continui faza, acumulezi două cartonașe galbene care se transformă într-unul roșu și ești eliminat de pe teren, nu știu câte șanse corecte ți s-au dat să faci totul pentru țara pe care o reprezinți.

Ce li se cere jucătorilor este ca și cum l-ai pune pe prietenul meu Harry Tavitian, cu pian cu tot, în toba de eșapament a unui Ferrari Testarossa cu motorul turat permanent la maximum și te-ai aștepta de la marele om de jaz să cânte exact cum o face pe scena unei săli de concert.

Un coleg de birou, mare iubitor de fotbal, se află în Africa de Sud. Timp de câțiva ani, a economisit niște bani spre a face această călătorie. Vorbind cu el la telefon acum câteva zile, nu m-am abținut să nu-l întreb ce crede despre vuvuzelas. În primă instanță, răspunsul lui – “Mo-no-to-nie!” – m-a surprins.

Încet-încet, am înțeles ce spune Joseph: când, aproape incontinuu, mai toate momentele unui meci – de la un ofsaid banal la un gol senzațional – sunt însoțite de aceeași bâzâială, când cântatul e înghițit de un zumzăit echivalent cu zgomotul produs de o invazie a milioane de albine, totul devine de o monotonie zgomotoasă, sâcâitoare. Asistăm, crede prietenul meu, la o schimbare de paradigmă.

O altă schimbare de aceeași natură dar mai puțin discutată este modelul de minge ales pentru acest turneu final. Am căzut peste o scurtă emisiune plină de surprize. Nu fac decât să repet afirmațiile unora dintre comentatori. Cât sunt de întemeiate, nu am de unde să știu.

Așadar, potrivit unor specialiști, modelul de minge ales pentru meciurile acestui turneu final este unul foarte curios. În goană după perfecțiune, mingea nu mai este alcătuită din multe, poate prea multe “petece” hexagonale, ci doar din două părți. Asta ar da balonului o rotunjime mult mai apropiată de perfecțiune. Un efect neașteptat și curios al acestui concept ar fi acela că, deseori, după ce atinge pământul, mingea ia traiectorii dintre cele mai ciudate. Unul din comentatori spunea cam așa “Deși i s-a făcut propagandă de obiect perfect rotund, mingea asta, după ce atinge pămânul, sare uneori ca un ou de cauciuc…”

Am rămas ușor consternat. Au urmat două imagini. Într-adevăr, fără nici un fel de motiv, în acele instanțe, după ce atinsese gazonul, mingea sărea aiurea. Nu știu cât adevăr există în această teorie, fapt cert este că, după acea emisiune, de câte ori mă uit la un meci ori altul, am senzația că sunt multe situațiile în care jucătorii par surprinși, luați pe nepregătite de direcția mingii. Și nu vorbesc de jucători oarecare.

Un al doilea comentariu despre ciudățenia acestui model de minge urmărea să explice numărul neașteptat de mare al execuțiilor nefericite semnate chiar de jucători extraordinari – Messi a fost unul dintre numele menționate. În situații mai puțin aglomerate decît cele în care, de obicei, Messi marchează, în Africa de Sud aceeași execuție tehnică trimite balonul în afara spațiului porții.

Ideea ar fi că avem de-a face — cum spunea unul dintre “detractorii” acestui model de balon – cu o “minge nesimțită”! Lucrul ar fi foarte vizibil acolo unde este vorba mai degrabă de finețe decât de forță. În executarea loviturilor libere, jucători cu un palmares strălucit nu reușesc să imprime balonului efectul ce poartă mingea în acea curbă înșelătoare ce ocolește zidul, plutește și se oprește doar în plasa porții.

S-ar observa același lucru în șuturile fără preluare. Jucători cunoscuți pentru voleuri ce dau greș destul de rar au probleme cu asemenea execuții în Africa de Sud. Una din concluzii era că ar trebui să ne așteptăm la foarte puține reușite ale unor lovituri de tip foglia seca, scărița etc. Aș include aici și ceea ce pe vremea echipei de aur a Ungariei – Puscas, Lantos, Kocsis, Hidegkuti, Czibor, Bozsik, Grocsis și alții – devenise cunoscut sub numele (nu tocmai demn de enciclopediile corectitudini politice de astăzi) de “bonghenească” – lovitură năpraznică, mai ales din voleu, cu efect, executată cu exteriorul piciorului.

Unul dintre comentatori afirma că nemții au făcut lucrul cel mai înțelept, începând să folosească acest model de minge cu mult înaintea turnelui din Africa de Sud, pentru a se acomoda cu particularitățile balonului. Așa s-ar explica, fie și parțial, că în primul meci au controlat balonul mult mai bine ca alte echipe la primele lor meciuri și au marcat patru goluri. Cât adevăr există în asemenea teorii, este greu de stabilit în aceste momente.

Vuvuzeală nu există doar la turneul din Africa de Sud. În partea a doua a acestui text, mă voi opri la cea demarată în România cu mult înaintea Cupei Mondiale, vuvuzeală ce nu are nimic de-a face cu fotbalul. Are de-a face cu felul în care înțelegem să practicăm alte “sporturi”, pentru ca apoi să ne declarăm indignați de rezultate.

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in