Viața unui om singur

În timpul vieții, Adrian Marino a fost dintre cei ce împart lumea din jurul lor în două. Dar nu neapărat în două părți cât de cât egale. Deși în jurul său au existat întotdeauna oameni de toate vârstele care l-au prețuit, de partea cealaltă au existat și mai mulți; unii ajunși acolo probabil și pentru că fuseseră nedreptățiți de el. Totuși, puțini oameni au cunoscut nedreptatea pe pielea lor cum a cunoscut-o Adrian Marino.

Deși cosmopolit și foarte călătorit într-o anumită vreme, Adrian Marino a dus viața unui om singur. Azi, la cinci ani de la trecerea sa în neființă, Adrian Marino desparte din nou lumea în două cu volumul de memorii intitulat chiar Viața unui om singur.

Va trece și zgomotul primelor reacții pro sau anti Marino și va veni vremea când va trebui să revendicăm opera acestui cărturar neliniștit și neliniștitor, ba chiar să cântărim în liniște și dreptate omul Adrian Marino – cu ale sale cele bune și cele mai puțin bune.

Decât să mă adaug tărăboiului stârnit în aceste zile de apariția memoriilor sale postume, prefer să postez aici un editorial pe care l-am scris la moartea lui Adrian Marino.

 

Noapte bună, domnule profesor!

 Abia îmi apăruse o carte la Dacia şi directorul editurii mă suna să-mi spună “Dorine, e de rău. Vor s-o topească…” Venea a doua zi la Bucureşti pentru discuţii la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Urma să mă sune cum termină şi să ne întâlnim. M-a sunat. Ne-am întâlnit  “La Doamna Candrea”. Am vorbit. Am băut aspru. Lucrurile nu arătau vesel. “Şi, apropo,” îmi spune Sandy,  “un om foarte serios vrea să-ţi vorbească în această seară.” Aşa am stat de vorbă, pentru prima oară pe îndelete, cu Adrian Marino.

Întâlnirea cu omul din ale cărui tomuri învăţasem mai multă carte decât în lungi cursuri la universitate a fost un eşec. Ţinuse să-mi spună că aş putea evita multe necazuri, dacă nu aş fi atât de apropiat de grupul parizian Ionesco, Cioran, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Era păcat de marele meu talent şi nu avea nici un rost să-mi fac rău pentru… Şocat, l-am repezit cu iuţeala imbecilei tinereţi. Vroiam să fie limpede că apropiat ori nu de toţi cei menţionaţi, preţuirea mea pentru ei nu avea cum să se schimbe.

La prima sa vizită postdecembristă în Statele Unite, dl Marino mi-a transmis că ar vrea să mă vadă. Am refuzat cu o impoliteţe de care nu mă credeam în stare. Peste puţină vreme, viaţa m-a relocat pentru şapte ani în România şi Basarabia, ani în care am citit mai tot ce a publicat. Descopeream în noul Adrian Marino un critic al ideologiilor având la dispoziţie un aparat de interpretare excepţional şi o exemplară deschidere spre valorile liberalismului. Dar mai descopeream, dezgustat, şi inapetenţa formaţiunilor politice istorice — altfel colcăind de impostori şi analfabeţi politici — pentru o minte ce le-ar fi putut pune la îndemână o înţelegere profundă a politicului.

În 1999, între două zboruri, aveam să aflu că primisem Marele Premiu ASPRO. Preşedintele juriului, Adrian Marino, scrisese un Argument extrem de generos. Ajuns la Chişinău, l-am sunat să-i mulţumesc. Spre surprinderea mea, dl Marino a început printr-o scuză: “Vă rog foarte mult să mă iertaţi pentru mojicia insului care v-a…” I-am spus că deja uitasem reacţia acelui beţiv imbecil şi că oricum nu el, Adrian Marino, era responsabil de cele întâmplate. Dar el se simţea responsabil.

Până la reîntoarcerea la Washington, contactul meu cu dl Marino a rămas foarte strâns. Am schimbat cărţi, articole, comentarii, gânduri şi îngrijorări. Discutam la telefon ore întregi. Semn că izolarea îşi lua tainul, de fiecare dată când terminam îmi spunea: “Mă sunaţi săptămâna viitoare, nu-i aşa?” “Binenţeles, domnule profesor.”

Nu înţelegea de ce continuam să-i spun “domnule profesor”, doar îmi spusese că nici o universitate din România nu-i oferise o poziţie de predare. Îi mărturisisem că birocraţia administrativă nu mă interesa. “Excepţionalismul” românesc se manifestă şi prin prezenţa unor Ion Dodu Bălan şi Ghiţă Florea printre universitari şi cu ţinerea lui Adrian Marino la distanţă de o catedră. Dimitrie Cantemir la grajduri şi struţo-cămilele în jilţurile Academiei Română  este oricând o posibilă siglă a insanităţii noastre socio-culturale.

I s-au reproşat multe dlui Marino. Nu sunt Dumnezeu şi nu am căderea să judec ce nu ştiu până la capăt. Ştiu în schimb că suntem prea mulţi cei vinovaţi de a fi trecut pe lângă acest mare cărturar cu superficialitate şi suficienţă. Mă simt vinovat că a murit nerevendicat  cum se cuvine de o Românie care se vrea profundă, dar continuă să mizeze pe nimicuri.

Mă apasă greu vinovăţia că nu am ascultat repetatele rugăminţi ale cărturarului de a dedica  “trei ore, numai trei ore pe zi dle Tudoran” pentru a termina o anume carte pe care el era convins că o pot duce la capăt. “Doar singur aţi scris acel vers ‘Murdărit de toate clipele zilei, am uitat gustul eternităţii.’ ”  încerca el să mă convingă.

De ce n-am considera eternitatea drept lucrul dus la capăt în chip desăvârşit? Adrian Marino a avut obsesia lucrului temeinic făcut – o stare nenaturală pentru români. Nu-i pot promite nici acum că voi găsi vreodată acele trei ore pe zi. Tot ce pot face este să şoptesc: Noapte bună, domnule profesor. Odihniţi-vă în pace…

 

                                                                                                          (Jurnalul Naţional, 25 martie 2005) 

 

                                   

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in