Veselă pușcărie, domnilor!

Un fost prim-ministru român postdecembrist se află după gratii.  O parte a timpului o dedică cititului: Le Monde, Le Figaro, The New York Times, The Financial Times,  The Wall Street Journal, The Economist etc. O altă parte a timpului o dedică scrisului: blogul personal, rubrica din ziar, memorii etc. Are timp chiar sa-l ia peste picior pe șeful statului. De altfel, îl consideră pe președinte autorul trimiterii la ”mititica”, iar pe el însuși esența inocenței. După condamnarea fostului premier, șeful statului afirma că doi ani cu executare e o pedeapsă cam dură, că-i pare rău pentru fostul premier, dar unde-i lege, nu-i tocmeală. Așa e: nu e. Tocmeala începe și se termină doar acolo unde, dacă n-ai reușit să-ți înfunzi dușmanul pe douăzeci de ani, deși, după unii, probele nu lipseau, îl căinezi pentru doi ani de scris și citit, apoi faci cu ochiul cu care mai întâi ai lăcrimat. ”Știu prietenii de ce…”

Un alt fost prim-ministru ”din zonă” se află în pușcărie. Pe vremea când era șefa guvernului era acuzată – acasă și în Occident – de tot felul de mega-matrapazlâcuri care au îmbogățit-o peste poate. Acum este căinată, considerată o victimă a unei răzbunări politice și, s-au gândit unii, numele ei n-ar fi o propunere nepotrivită pentru Premiul Nobel pentru Pace. Fiica încarceratei se află la București spre a le cere mai marilor Europei sprijinul pentru eliberarea mamei. Șeful statului român o asigură de solidaritate cu năpăstuita mamă și roagă fiica să-i transmită încarceratei gândurile sale de bine. Încarceratul fost premier român reacționează prompt cu o glumă: și fiul său va avea o întâlnire asemănătoare cu șeful statului român. Mă uit la un film în care sunt prezentate condițiile de detenție ale fostului prim-ministru ”din zonă”: carpete persane pe podeaua celulei, televizor plasma pe perete și o sală de baie mai dichisită decât una dintr-un hotel de trei stele din capitala țării respective.

Doi foști miniștri de externe ai României postdecembriste nu-și pierd vremea spre a infirma informația potrivit căreia continuă să locuiască – contra unei chirii aproape simbolice – în case de protocol la care nu mai sunt îndreptățiți, vreme în care și-au închiriat apartamentele personale pentru chirii foarte piperate. Cei doi foști șefi ai diplomației românești postdecembriste se plâng că au fost și sunt victimele unor atacuri mișelești ale dușmanilor politici. Aceștia din urmă distilează ideea că, de ar intra integral pe mâna celorlalți, puterea ar fi folosită atât de abuziv încât s-ar putea ca mulți adversari politici ai hămesiților de putere să sfârșescă în pușcărie. Cum ar veni, ar fi trimiși la cititul marilor ziare ale lumii, la semnarea de contracte pentru publicarea memoriilor scrise la bulău, la cazna săptămânală de a scrie pe blogurile personale și la semnatul rubricilor din ziarele de partid.

Aflată la București pentru o petrecere de familie, ștăbimea de-o anumită culoare a Europei lasă românimea să priceapă că: “Rămâne cum ne-am înțeles astă-vară. E dreptul vostru să ieșiți la câte referendumuri  și alegeri doriți, dar să nu vă dea prin cap să ieșiți mai mulți decât se cuvine, că rezultatul votului tot noi îl stabilim.” În același timp, un europarlamentar român – căruia i se refuză de foarte multă vreme dreptul de a locui la Bălăceanca sau de a citi Săptămâna culturală a Capitalei în aceeși bibliotecă unde-și petrece timpul premierul întemnițat – repetă, ca să audă ștăbimea Europei aflată în localitate, că Holocaustul n-a atins și evreii din România. Își șterge balele de la gură și mai repetă o dată. Ce zice ștăbimea Europei aflată la București? Ce să zică? Nimic. Petrecerea de familie este prea zgomotoasă ca să audă așa ceva. Europarlamentarului i se amână încă un proces – cel în care este acuzat de ultraj adus unui executor judecătoresc:

 

 

Aici

 

Pe un stadion din capitală, o alianță care vrea să scape țara de jefuitori și tot felul de găinari organizează un miting la care participă peste 70,000 de oameni. Delir – viitorul țării se va schimba din portocaliu în roz și până și cetățenii loviți de daltonism se vor bucura de beneficiile uriașe ale acestei schimbări cromatice. Pentru a consolida definitiv încrederea participanților în miracolul că România va sări direct din iad în rai prin evitarea costurilor presupuse de purgatoriu, organizatorii mitingului prezintă icoana vie a ce va să vie: “Here iiis Mickyyyy Șpagăăăăă!” Se aud și fluierături, huiduieli și oftaturi. Optimiștii alianței afirmă că e vorba doar de un grup de infiltrați. Dinspre pesimiștii ori realiștii alianței nu se aude nimic. De ce? Păi dacă nu există, cum să spună ceva? Un alt europarlamentar pitoresc se leapădă de patrafirul democrației-creștine în care l-a imortalizat cel mai important politolog-giruetă, îmbracă sacoul liberal, se suie în Maybach și, întrebat unde se duce, răspunde prin a fredona: ”Liberal la oi m-aș duce!” Și se duce. Și e primit. Cu brațele și conturile deschise. Doctrinarul alianței nu poate fi decât fericit și, mustăcind din antene, se poate delecta ascultând pagini de platină din “arhiva de aur” a gândirii politice contemporane românești:

 

Aici

Dacă tot e vorba de operetă, atunci prefer “Liliacul” lui Johann Strauss-fiul în care gardianul-șef, Frocsh, repetă la nesfârșit, ”Veselă pușcărie, domnilor!” Amănunte aici. Totuși, în foarte mulți alții orbecăie acel etern-național ”Eu cu cine votez?” Amănunte aici.

România – o pușcărie veselă plină ochi de cetățeni turmentați? Să curgă șampania!

 

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in