Venea o şpagă pe Siret (cu scuze)

Nici o grijă, vine şi acum. Doar că astăzi, hidrologi de viitor ai ţării confirmă ce se ştie din trecut: şpaga vine şi pe Mureş, şi pe Târnave. De aici şi inundaţille în lanţ – ba cu hălci de intra şi extravilan, ba cu BMW, ba cu Mercedes, ba cu Audi. Mai la centru, adică la Timişoara, Oradea, Arad şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, la Bucureşti, plouă, deseori surprinzător de torenţial pentru cât de mici sunt lefurile de bugetari, cu Ferrari, Lamborghini şi Porsche. Câteodată bate grindină chiar cu Rolls Royce, Bentley şi Bugatti. Este şi motivul pentru care mulţi îl divinizează pe omul care-aduce ploaia.

Cu toate acestea, de la preşedintele Traian Băsescu la încrâncenatul cu ifose prematur-prezidenţiale,Teodor Baconschi, neacceptarea României în spaţiul Schengen continuă să fie denunţată vehement şi patriotic drept discriminare. Logica este perfect românească: dacă şi la titularii spaţiului respectiv există corupţie, ce aveţi împotriva corupţiei noastre? Ştiu şi eu ce să zic? Poate că unii s-au săturat de corupţie şi consideră că un bonus românesc nu este tocmai ce le trebuie.

O fi venind cuvântul ”bacşiş” din turcă, dar obiceiul cu pricina s-a naturalizat la noi din timpuri imemoriale şi atât de bine, încât poate fi considerat de-acum românesc. M-am molipsit şi eu de protocronism. Oricum, româna modernă a ţinut să-şi arate vlaga. (Am zis “vlaga”, nu “Blaga”, clar?)De aici şi substantivul ”şpagă”. Verbul se poate conjuga în fel şi chip. Iată un exemplu: ”Eu şpăguiesc. Tu, Miki dragă, ce faci? Şpăguiesc, şpăguiesc. El/ea dă şpagă.” Ş.a.m.d., până la graniţa cu Schengen. S-ar putea ca şi “şpagat” să vină tot de aici, însemnând, printre altele, puntea între a da şi a primi. Cum, ce? Şpagă.

Liviu Antonesei spunea de curând că avantajul condiţiei de trăitor în România este că nu te plictiseşti niciodată. Unii, care au prostul obicei de a lua literal vorbele unui scriitor, au strâmbat din nas. Antonesei avea însă dreptate: cum să te plictiseşti într-un loc unde analiştii politici se uită în viitor şi prezic trecutul cu precizie de cronometru elveţian? În felul acesta, secvenţa intermediară, adică prezentul, devine nu doar suportabilă, dar şi amuzantă. Politologi am fost, politologi rămânem.

În cel mai recent Fragmentarium, Zoe Petre dă o hartă a Clanurilor Şpăgaru’. Evident, alţi istorici ne pot pune la dispoziţie hărţi la fel de exacte. Morala este că, în funcţie de cine, când şi prin cine conduce, numele primitorilor de şpagă se schimbă. Obiceiul însă rămâne nepieritor.

România este astăzi una dintre cleptocraţiile model. De aici şi teama spaţiului Schengen de a se vedea perfecţionat într-ale corupţiei şi devenind Spaţiul Şmengen. Dar România nu este şi singura cleptocraţie din zonă. De aici şi dreptatea românească în legătură cu discriminarea.

E adevărat că peştele se rupe de la mijloc şi se mănâncă de la coadă, dar să nu uităm că de împuţit, de la cap se împute. De aceea, reiau mai jos un text publicat acum câţiva ani. Nu de alta, dar cum unele obiceiuri nu s-au schimbat, nu văd de ce mi-aş schimba opinia despre ele.

P.S. Aflu că titlul acestui post a fost deja folosit. Cer scuzele cuvenite celor prădaţi involuntar şi cititorilor acestui blog/cititorilor VoxPublica.

 

Cleptocratul politic

“Comunismul  înseamnă  puterea  sovietică  plus  electrificarea întregii ţări”, proclamă Vladimir Ilici Lenin. Se înşală. 

“Comunismul se află în conflict cu natura umană”, crede Ernest Renan. Are dreptate. Nu mă credeţi? Ascultaţi ce spune  rockistul Frank Zappa: “Comunismul nu ţine, fiindcă oamenilor le place să aibă.” 

“Comunismul nu este dragoste. Comunismul este un ciocan pe care noi îl folosim ca să ne zdrobim inamicul”, tună Mao Tze-tung. E cinic, dar, în acelaşi timp, are dreptate. 

“Chiar nu văd comunismul drept ceva rău”, cugetă profund Whoopi Goldberg. Şi ea este cinică, dar nu are dreptate. Specialitatea Hollywoodului este ficţiunea nu realitatea. 

“Pentru noi, în Rusia, comunismul este un câine mort. Pentru mulţi oameni în Occident, comunismul este încă un leu viu”, scrie Alexander Soljeniţin. Are dreptate. 

“De cine să-ţi fie mai multă milă, de un scriitor găbjit de poliţişti care îi pun căluş în gură ori de un scriitor trăind într-o libertate perfectă şi care nu mai are nimic de spus?”, se întreabă Kurt Vonnegut. Omul e “confuzionat” rău de tot, nu-i aşa? Ce ţi-e şi cu “drama opţiunii”! 

“Cruciada împotriva comunismului a fost chiar mai imaginară decât stafia comunismului”, spune A. J. Taylor. Despre zicerea asta chiar nu ştiu ce să spun. Îmi trebuie ceva timp de gândire. 

“Comunismul distruge democraţia. Dar şi democraţia poate distruge comunismul”, crede André Malraux. Pentru asta nu-mi trebuie timp de gândire – Malraux are dreptate. 

“Hai să nu mai discutăm despre comunism. Comunismul a fost doar, aşa, o idee; vorbă-n vânt”, mărturiseşte Boris Ielţin. Ţarul Boris e doar, aşa, băut un pic cam mult. 

“Comunismul înseamnă coruperea unui vis despre dreptate”, scrie Adlai E. Stevenson. Şi parţial are dreptate. Că tot veni vorba, în timp ce visul a dispărut, corupţia e bine mersi şi devine din ce în ce mai mare şi mai trainică pe zi ce trece. 

Ilustrație & Copyright © 2010 – ALEX DIMITROV

Multe lucruri nu sunt în regulă cu ţările post-comuniste, dar nimic nu este mai devastator decât corupţia care le bântuie. Profesorul Robert Klitgaard are dreptate când  ne oferă formula corupţiei: “Monopul + Putere discreţionară – Responsabilitate = Corupţie”. Este exact reţeta după care ideocraţi comunişti, cândva foarte încruntaţi, s-au transformat peste noapte în cleptocraţi jegoşi, putred de bogaţi. 

Cleptomania este o boală mentală. Cleptocraţia nu este. E altceva. 

Un cleptoman “nu fură obiecte pentru imediata lor folosire sau pentru valoarea lor”, ne explică un psihiatru. Un cleptocrat tocmai asta face. 

Cleptomania este individuală. Cleptocraţia este şi individuală şi colectivă. 

E greu de crezut că un grup de cleptomani ar putea să înfiinţeze un partid politic, să fraudeze alegeri şi să folosească resursele naţionale ca pe propriile lor conturi în bancă. Cleptocraţii pot. 

Cleptomanii sunt fiinţe dezorganizate. Cleptocraţii sunt organizatori superbi. 

Să fie, oare, cleptocratul politic cel mai important actor  produs de acestă dureroasă, prelungită mahmureală cunoscută şi sub numele de epocă post-comunistă?

 

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in