Valdemir de Torquemada

Dintre toți inchizitorii, cei cu geometrie variabilă sunt și cei mai sângeroși. Singura lor credință e fanatismul. Fanatismul față de propriul lor ego. Restul sunt ipostaze – pro sau contra; tovarăși de drum sau drum pe care abandonează; tovarăși – în numele credinței; credințe –  în numele tovarășilor; stânga sau dreapta; centrul acesta ori centrul celălalt etc.

Ocupați să-i controleze pe ceilalți la credință, idealuri și consecvență, nu apucă să aibă vreo credință. Idealurile lor se schimbă în funcție de fus orar. Pompierismul rămâne singura lor consecvență.

În imaginația unui astfel de inchizitor, loialitatea nu se definește  prin atașament față de idee, ci prin ideea obsesivă, fixă că servilismul este măsura loialității. Dacă nu te închini în fața statuii lui de marmeladă ideologică sau nu porți cu tine pretutindeni o duzină, două a busturilor sale de buzunar, ești un resentimentar.

Învățat să pupe totdeauna papucii cuiva, îi declară moftangii pe cei încălțați în pantofi proprii. Când unul sau altul îi dă papucii, se duce cu jalba-n proțap —  ba la Înalta Poartă, ba la Poarta Raiului. Chiar la amândouă – trasul la două capete și suptul la două țâțe îi mențin flexibilitatea.

Dacă nu te potrivești saboțeilor săi de migratoare neliniștită, n-ai aripă, n-ai anvergură, n-ai dreptul. Instalat prin potlogării de cabinet și intrigi de culise  într-un jilț ce crește într-o zi cât un arbore Sequioa într-o sută de ani, se închipuie  locatarul etern al unui temut Holly Office.

Excomunică, ordonă cel puțin un autodafé pe zi, vinde indulgențe, dă burse de căință, dă din mâini și din picioare la tot felul de varietăți cvasi-politice, dă mai ales din coate și își dă în petec mai abitir ca piticul ce se ia drept Gogea Mitu.

Așchie mentală a unor păruieli între fracționiști itineranți, își dorește să pună și el dacă nu de-o reconquistă axiologică, măcar de-un conflict hermeneutic. El definește dreapta, el ne deschide ochii asupra stângii, el are grijă ca, nu care cumva, centrul să se dea la fund și tot el stabilește bugetul acestui tărăboi al propriului orgoliu pe care îl vinde drept cruciadă morală a neamului.

Confesor al crypto-resemnaților – la micul dejun; al crypto-ranchiunoșilor – la prânz; și al crypto-somnambulilor politici de toate culorile – seara, mai de curând, zgâlțâit de tot felul de nostalgii, și-a propus să mute Catalonia undeva între Bulevardul Primăverii și Bulevardul Pardon. E convis că toate băltoacele în care calcă se numesc Guadalqivir și că toți cei gândind altfel decât el sunt eretici și agenți ai lui Franco de Popreaca.

Spânzurată și jupuită între  Tomás și Valdemir de Torquemada, lumea este un spațiu în care și morții și nenăscuții trebuie să doarmă pe ruguri. Unii – ca să nu uite că Tomás se poate întoarce în orice clipă; ceilalți – ca  să priceapă că Valdomir n-a ușchit-o vreodată.

Povestea începe așa: “A fost o dată ca niciodată un mic agitat ideologic, care tânjea să ajungă Mare Inchizitor. Cum visul său a fost stins de  închizitori mai procopsiți, deghizați în pompieri, agitatul a fost euro-purtat de o brigadă mai roșie ca para.  Astăzi, călărește un catâr recuperat dintr-un talcioc ideologic ambulant, patruped căruia îi dă bice, de dimineața până seara.”

În general, cu asta se ocupă Marele Inchizitor – dă bice. Până-i va trage cineva șaua de sub marii fesieri ideologici. Abia atunci vom afla dacă povestea asta sordidă are cumva și-un sfârșit. 

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in