V. Entitlement sau unii au dreptate, alții au dreptul

Photo blog 7Atunci când dialogul devine o cacofonie asurzitoare, când ipocrizia este inoculată în masă prin mari actori financiari, comandouri politice și mass media, iar Strada este isterizată și devine violentă, singurul exercițiu posibil este acela de a lăsa numele deoparte și de a comenta mecanismele.

Când își înregistrează candidatura, un actor politic acceptă – implicit și explicit – regulile după care se desfășoară competiția electorală. Dacă cineva găsește inacceptabil un sistem electoral și este un om onest nu candidează. Restul e gargară.

Dacă, deși consideră regulile inacceptabile, un om candidează, o poate face sub un singur scut moral – acela că, odată ocupată dregătoria pentru care candidează, va face tot ce îi este legal la îndemână pentru a determina schimbarea regulilor inacceptabile.

Dar a te înscrie într-o competiție și apoi a încerca să-i subminezi autoritatea în timpul desfășurării, iar, după ce ai pierdut, să urli că ți s-a furat victoria, să jubilezi în fața violenței Străzii isterizate de “nedreptate” sunt dovezi că nu cu legea te însoțești, ci cu fărădelegea.

O democrație îți oferă șansele să îți alegi partidul politic din care vrei să face parte sau pe care vrei să-l sprijini. Când devii membru, ți se dau toate informațiile privind regulile de organizare, funcționare și acțiune ale formațiunii politice respective. Ești “pus la current”.

Și atunci, de unde ipocrizia de a te plânge, doar în timpul alegerilor că, de fapt, votul tău nu are valoare decât în măsura în care conducerea partidului vrea să-l folosească? De unde, abia atunci, furia că șansele unui candidat depind mai degrabă de interesele superdelegaților, decât de voința tuturor celor ce votează?

Consideri imoral că superdelegații constituie “the embodiment of the institutional Democratic Party – everyone from former presidents, congressional leaders and big-money fundraisers to mayors, labor leaders and longtime local party functionaries.” și că voturile acestor 15% cântăresc mai mult decât voturile celor ce constituie 85%? Încearcă să contribui la schimbarea statutului din interiorul partidului. Nu se poate? Caută o altă afiliere.

Consideri că este o aberație ca o circumscripție electorală în care sunt înregistrați 13.000 de membri ai partidului tău are același număr de delegați cu o circumscripție în care sunt înregistrați 132.000 de membri? Știi foarte bine motivul acestui aranjament și îl consideri imoral? Încearcă să determini anularea lui sau, dacă te sufocă indignarea, pleacă: “Pardon, bag seama că a fost vorba de o eroare…”

La 4 dimineața, îți feliciți adversarul pentru victorie și îți oferi serviciile să lucrați împreună, “pentru binele țării”. La 4 după-amiaza, declanșezi deja primele calcule pentru obținerea unui impeachment al învingătorului. Seara, difuzoarele cartierului tău general încep deja să conteste rezultatul alegerilor și ”carnea de tun” este împinsă în stradă prin incitări mai subtile sau mai puțin subtile. Măștile încep să cadă prea repede și decența acceptării înfrângerii se transformă în rânjetul răzbunării.

Desen & © - DION
Desen & © – DION

Nu toți cei care au ieșit în stradă se comportă aberant; nu toți incendiază mașini; nu toți sparg vitrinele magazinelor; nu toți agresează suporteri ai ”Celuilalt”. Nu toți ard steagul Statelor Unite, urinează apoi pe el, jucând și rolul de “pompieri”, și nu toți agită steagurile țărilor din care au fugit pentru a intra în America, fie și ilegal, din disperare și cu speranța unui mai bine. Dar nici puțini nu sunt.

Niciodată Strada nu este o structură monolitică – de la motivele nemulțumirii la felul în care și le exprimă. Nu toată Strada este manipulabilă. Dar odată ieșit în stradă, șansele de a fi ”luat de val” sunt infinit mai mari decât cele de a fi ascultat de val când îi spui că nu prin vandalism îți aperi opiniile, nu prin lipsă de respect dovedești că meriți să fii respectat, nu prin ură dovedești că meriți să fii iubit.

Unele dintre ipostazele în care poate fi surpinsă azi Strada în America nu sunt altceva decât imagini în oglindă ale tristei mentalități-cloșcă: ”Vreau și mi se cuvine să fiu președintele Statelor Unite”. Orice eșec al efortului de a fi învingător cu orice preț devine vinovăția celui care a câștigat. Această formă de entitlement devine din ce în ce mai agresivă și vorbește despre o dambla socială:

“Nu ești alesul meu, nu mă reprezinți. Pe cale de consecință, nu reprezinți pe nimeni, căci cei care te-au ales sunt nimeni, eu sunt totul! Capitalism Kills! Kill the Winner!”

Cad măștile democrației de laborator în bezna căreia au fost luminați (a se citi “spălați pe creier”) milioane de oameni, după care au fost aruncați în viață spre a ilustra esența acestui soi de democrație declasată: unii au dreptate, alții au dreptul. Și doar cei din urmă contează.

Cei care-i sacrifică pe cei dântâi sunt exact cei pentru care legile nu se aplică. Mai devreme sau mai târziu, sacrificații vor afla că ei nu se vor bucura de aceeași aplicare selectivă a legilor.

E greu de știut câți dintre ei vor realiza măcar atunci că împotriva lor s-a comis o fărădelege. Se comite incontinuu…

dt_signature2-e1270748737227[1]

 

 

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in