Un software numit natura umană

 x

Prin natura lor, premiile, mai ales cele artistice, mai mult nedreptățesc decât fac dreptate. Totuși, rolul lor nu este nici acela de a face dreptate, nici acela de a nedreptăți, ci de a atesta calibrul unei valori, de a o celebra, într-o comunitate a valorilor de aceeași natură.

Un premiu nu are nici pe departe mandatul pe care — în mod stupefiant pentru mine – i-l atribuie Radu Vancu: de a pune un semn de egalitate valorică între câștigătorii edițiilor sale:

“Începând din 15 ianuarie, Gabriel Chifu este egalul lui Mircea Ivănescu. Și, cum scrisul lui Mircea Ivănescu, după Al. Cistelecan, este una dintre cele câteva experiențe fundamentale ale poeziei române, rezultă cu necesitate că și poezia lui Gabriel Chifu este o astfel de experiență.

Gabriel Chifu este, de alaltăieri, egalul lui Gellu Naum. Unul dintre cei mai mari profesori postbelici, Ion Vlad, îmi spunea cândva, cu pasionalitatea care-l caracterizează și la 80 de ani, că Gellu Naum e poetul nostru fundamental, mai poet chiar și decât Eminescu. Prin premiul Eminescu, Gabriel Chifu a ajuns și el mai poet decât Eminescu.” (AICI)

O asemenea șarjă polemică este fermecătoare, dar rămâne fără sabie și scut în fața realității. Dacă ne gândim doar la Nobelul pentru literatură – nimeni nu a pretins că toți laureații lui sunt egalii unor Faulkner sau Mann; ai unor Beckett și Pirandello; ai unor Seferis și Yeats; ai unor Carducci și Saint-John Perse; ai unor Hesse și Soljenițîn.

Reproșuri? Nenumărate. Unde este Jorge Luis Borges? Unde este Eugène Ionesco? Unde este, scuzați-mi marea incorectitudine politică, uriașul poet Ezra Pound? Nu sunt ei nici măcar “egalii” lui Sully Prudhomme?

Când, dintr-un grup de valori, un premiu alege una, nu o face pentru a-și exprima disprețul pentru celelalte sau pentru a le nega. Un premiu nu dă cu “Sîc!”. Așa cum cultura nu se face prin excludere, ci prin includere.

Premiile nu sunt acordate de un pachet de softuri, ci de oameni. Adică de pachete de subiectivități: simpatii și idiosincrasii; pricepere și onestități profesionale variabile; independențe sau dependențe și mai variabile etc.

Tot ce se poate aștepta de la un premiu – fie el Nobelul pentru literatură, fie el Premiu Național de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Omnia – este să fie plauzibil. În lipsa plauzibilității, mecanismul premiului este avariat.

II

Să presupunem că ediția unui premiu poartă toate semnele unei avarii, că s-a produs, cu adevărat, un deraiaj. Ce facem? Cum restabilim plauzibilitatea mecanismului? Cum ne poziționăm spre a reinstaura plauzibilitatea mecanismului, nu pentru a provoca discreditarea lui?

Instituția unui Premiu Național nu se construiește și consolidează foarte ușor. Asemenea istoriei, nici destinul unui premiu nu constituie o linie perfect dreaptă. Apar “detururi”– unele de înțeles; altele – inexplicabile. Toate – iritante.

Printr-un demers inițiat, dacă înțeleg bine, de Radu Vancu și Claudiu Komartin și semnat până acum de câteva zeci de scriitori, juriului care a acordat în acest an Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Omnia i se se face “modesta propunere” de a-și prezenta, în bloc, demisia de onoare. (AICI)

Propunerea nu mi se pare deloc modestă (îmi place poezia ironică!), gândindu-mă cine sunt personalitățile cărora li sugerează demisia de onoare pentru motivul că ar fi dezonorat un premiu național: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Ioan Holban și Mircea A. Diaconu.

Propunerea mi se pare foarte radicală, citind ce spun chiar semnatarii propunerii despre ce au făcut membrii acestui juriu timp de aproape un sfert de secol:

“Ați servit cu profesionalism exemplar acest premiu; dacă el înseamnă astăzi atât de mult, acest lucru vi se datorează. Lista premiaților, cel puțin până la un punct, vorbește elocvent despre aceasta. Ați reușit să instituiți drept normal superlativul într-un sistem literar al aproximativului.”

Dacă propunerea este acceptată, care ar fi pașii următori? Fireșete, cel dintâi, alcătuirea unui nou juriu. Compus din cine?

“…credem că un nou juriu, compus din scriitori mai tineri decât cei care urmează să fie premiați, ar vedea poate relieful valoric în linii mai juste.

Să mă ierte Eminescu, dar pe mine acest a “vedea relieful valoric în linii mai juste” nu mă încurajază să simt prospețimea care ni se promite. Dimpotrivă, îmi reaminteșete, cu spaimă, de limba și gândirea de lemn care au avut grijă de “justețea” copilăriei, adolescenței și a unei bune părți a tinereții mele.

Și apoi, de unde știu — încă de pe acum — mai tinerii membri al viitorului juriu ce vârstă vor avea cei pe care “urmeză” să-i premieze? Dacă va exista un candidat exemplar, dar mai tânăr decât viitorii tineri membri ai juriului, nu-l vor premia pe motiv de vârstă?

Nu mi se pare deloc amuzant jocul de-a Cărați-vă de-aici cu subiectivitățile voastre, fiindcă a venit vremea noastră și a subiectivităților noastre!

Dincolo de acuzații ca “malversație“ și “servirea unor interese de grup”, ce explicații mai oferă semnatarii “modestei propuneri” în legătură cu o “ștachetă coborâtă nepermis de jos” în acest an?

“Pot exista explicații pentru aceasta. Cea mai plauzibilă ar fi că e dificil pentru un critic să evalueze anvergura reală a unui poet din generații subsecvente lui. Or, prin forța naturală a lucrurilor, toți poeții laureați vor fi, în anii care urmează, optzeciști. Ba chiar nouăzeciști. Dumneavoastră îi vedeți, probabil, drept încă tineri. Noi îi vedem aproape clasicizați.”

Ciudat! Foarte ciudat!

Deci, criticii literari n-au avut, nu au și nu vor avea vreodată “organ” (vorba lui Nichita Stănescu) decât pentru autori mai bătrâni ca ei sau, cel mult, din aceeași generație cu ei. Dacă profesorii cărora foștii lor studenți le cer azi demisia sunt cei care le-au băgat în cap o asemenea idee, trebuie să demisioneze și din învățământ.

Ce văd eu aici – dincolo de nemulțumirea declanșată de o premiere ce li se pare semnatarilor propunerii extrem de discutabilă – este o revoltă împotriva gerontocrației, chiar dacă printre semnatarii propunerii se află și scriitori care au ieșit – de mult și înțelepțiți bine – din basmul tinereței fără bătrânețe și al vieții fără de moarte.

O revoltă a unor scriitori (poeți, prozatori, eseiști, critici literari etc.) care se declară “nebuni după poezie”. Și chiar îi cred. Pe unii dintre ei îi cunoscc bine și îi prețuiesc foarte mult ca scriitori. Ce nu știu unii dintre ei – cei mai tineri — este că par un pic și nebuni după ceva putere instituțională.

Nimic nefiresc în asta. Fiecare generație (ba, chiar fiecare leat literar) se luptă cu asemenea demoni personali sau de generație/leat. Important rămâne un singur lucru: cum arătăm la finalul luptei cu demonii noștri. Și n-avem nicio șansă să ghicim răspunsul, dacă stăm tot timpul doar cu ochii pe demonii altora.

 III

Juriului căruia i se propune să își prezinte demisia, în bloc, i se impută și nepremierea unor autori de mare valoare, care, din nefericire, au dispărut prea devreme:

“Poeți esențiali ai ultimelor trei decenii, ca Alexandru Mușina sau Traian T. Coșovei, dispăruți recent, nu vor mai putea primi acest premiu. E o inechitate pentru care nu se poate să nu simțiți o strângere de inimă. Ei ar fi fost îndreptățiți, la deplina maturitate creatoare, să fie laureați pentru întreaga lor operă la Botoșani. Ați fi luat, astfel, decizii legitime, greu de pus sub semnul îndoielii.”

Reproșul mi se pare nedrept. Din cel puțin două motive.

Primul – niciun juriu nu știe orarul după care lucrează moartea. Când este vorba de oameni pe care numai bătrâni nu-i poți considera, este și mai dificil să-ți pui de acord datoriile de membru al unui juriu cu orarul după care lucrează cooperativa morții.

Al doilea – deși  Mușina și Coșovei au fost (adică – sunt) poeți excepționali, e greu de crezut că într-o cultură a negărilor reciproce, cum este cea a noastră, dacă ar fi primit acest premiu național, nu s-ar fi găsit și voci care să spună ”Hai, domne’, fiți serioși cu Traian!” ”Zău, fiți serioși. Nu-mi veniți cu Sandu Mușina…”

 IV

Cum în cazul acestei ediții se stabilește o legătură (dreaptă ori nu, nu știu) între numele laureatului și funcția sa în cadrul Uniunii Scriitorilor, am și eu două propuneri. Nu mai puțin radicale decât aceea pe care o discut aici.

Prima – un regulament al premiilor care spune “Nu pot fi propuși autori care ocupă funcții de conducere în organisme ale Uniunii Scriitorilor.” Știu, o asemenea restricție poate fi nedreaptă, dar nu mai nedreaptă decât portița lăsată deschisă speculațiilor. Mă veți întreba, ”Atunci, cui îi va conveni să mai ocupe funcții de conducere în Uniunea Scriitorilor?”

Știu și eu? Dar văzând cât de mare este numărul sfinților printre scriitorii români, îmi închipui că mușterii nu vor lipsi.

A doua – tot prin regulament al premiului se stabilește că foștii membri ai juriului nu pot fi propuși pe lista candidaților la acest premiu timp de 5 ani. Există premii care au un asemenea punct în regulamentul lor “de ordine interioară”.

V

Citesc comentarii potrivit cărora un membru al juriului a făcut presiuni asupra colegilor săi pentru desemnarea laureatului. Nu știu nici dacă acuzația are un temei real, nici cum a ajuns această informație sau pseudoinformație în presă.

Cred însă că este o chestiune pe care numai membrii juriului o pot clarifica.

VI

O întrebare pentru prietenii mei care au semnat “modesta propunere”: credeți că există semne certe că locurile pe care le vor ocupa cei mai mulți dintre semnatari în Istoria Ideală, Perfectă și Ireproșabilă a Literaturii Române vor fi mai importante decât locul care-i va reveni prietenului nostru Nicolae Prelipceanu, în viziunea “modestei propuneri”  — doar un “literator” și “funcționar conștiincios”? Nu de alta, dar am văzut nenumărați autori care și-au imaginat că se află în pole position, dar au trecut linia de sosire la o zi după încheierea cursei.

VII

În sfârșit, o întrebare pentru mine: recitind lista celor nominalizați, l-ai fi votat pe Gabriel Chifu?

Răspund – deși votul e secret, bănuiesc că nu. Dar, spre deosebire de alții, eu am acceptat de multă vreme că nici nu există un software numit natura umană, nici nu se află in the making; în plus, mai e și cumplit de imprevizibil.

dt_signature2-e1270748737227[1]

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist