Tragedia instituțiilor publice

Puține lucruri vorbesc mai limpede despre starea societății decât o face condiția instituțiilor publice. Când războaiele de gherilă politică și coliziunile intereselor de  gașcă anexează destinul instituțiilor publice, devine evident că fibra statului de drept este de slabă calitate.

 

Abuzul cheamă abuz, manipularea cheamă manipulare, răzbunarea cheamă răzbunare și politizarea cheamă politizare.

Ochi pentru ochi? România este deja oarbă. Dinte pentru dinte? România este deja știrbă. Și mută, deși în România se vorbește în neștire. Sau tocmai din acest motiv.

Dialogul rațional nu poate să apară de la sine. Pe acest plan, nimic nu apare de la sine. Totul se construiește, se întreține și se apără.

Până când legile/hotărârile de guvern privind înființarea și funcționarea instituțiilor publice nu vor fi elaborate cu gândul la binele public și nu vor respectate, apărate în numele aceluiași bine public, va prevala, de fiecare dată, interesul personal, cel de partid, cel de gașcă și cel de haită. Restul este vânare de vânt; praf în ochi.

Iată un studiu de caz: Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Spectacolul degradant la care continuă să se preteze cei destituiți și “pachetele lor de suflători” se anunță unul de lungă durată. Este o manipulare care urmărește abaterea atenției de la chestiunile de fond.

Problema fundamentală a IICMER o constituie Hotărârile de Guvern nr. 1372 (din 18 noiembrie 2009, publicată în  Minitorul Oficial nr. 802 din 25 noiembrie 2009)  și respectiv nr. 134 (din 23 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 122, din 23 februarie 2010) privind înființarea, organizarea și funcționraea acestui institut.

Orice instituție serioasă pornește de la veriga de baza – Consiliul de Administrație/Board of Directors. De cele mai multe ori, acest consiliu fondează instituția, o înregistrează, numește conducerea executivă și deseori, poartă responsabilități majore  și nu doar de tipul fiduciary duties. Există o bibliografie extensivă pe această temă și o simplă căutare pe Internet poate pune la dispoziția celor interesați informații, analize și studii de caz.

Faptul că IICCMER se află “în coordonarea primului-ministru” nu poate exclude existența unui Consiliu de Administrație. Cabinetul prim-ministrului nu se poate substitui Consiliului de administrație, ci numește Consiliul de Administrație. În cazul unei instituții publice de felul IICCMER, componența CA trebuie să reflecte spectrul opțiunilor politice publice.

Un Consiliul de Administrație își alege Președintele potrivit unui regulament (bylaws). Evident, în funcție de format și natură (companie privată sau companie publică), responsabilitățile membrilor unui Consiliu de Administrație sunt diferite, dar se observă că strictețea respectării regulilor este mai mare, cel puțin peste ocean, în cazul instituțiilor publice: administrarea banului public obligă.

Apoi, fiecare instituție își poate alcătui structurile de care are nevoie. Un Consiliu științific, de pildă, care să ajute o instituție ce se ocupă de cercetare să-și stabilească prioritățile și să-și îndeplinească agenda de lucru, să-i deschidă ușile în comunitatea științifică.

Consiliul de Adminitrație, Echipa Executivă, un Consiliu Consultativ sau un  Consiliul Științific au funcții, prerogative și responsabilități diferite. Amestecarea acestora din urmă după modelulul tochiturii moldovenești nu este doar cauza unor indigestii instituționale. Este, sau ar trebui să fie considerate, inacceptabilă.

În cazul IICMMER,  apărut prin desființarea/comasarea a două institute care nu dădeau semne de obediență politică față de președintele Traian Băsescu și PD-L (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, condus de dl Marius Oprea și Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, condus de dl Dinu Zamfirescu), marea potlogorie comisă a constat exact în substituirea Consiliului de Administrație cu un Consiliu Științific. În felul acesta, președintele Consiliului Științific (numit de premierul Boc la ordinul Administrației Prezidențiale) a devenit conducătorul de facto al instituției.

La ce a condus acest matrapazlâc, în afara satisfacerii unui imens apetit pentru putere, monopol și vizibilitate personală este de-acum prea bine cunoscut.

Iată etapele.

Hotărârea de Guvern Nr. 1372 din 18 noiembrie 2009  privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc  nu menționează existența unui Consiliul Științific.

Articolul 5 spune  clar cine conduce institutul: “Institutul este condus de un președinte, numit pe o perioadă de 5 ani prin decizie a primului-ministru”.

Articolul 6 indică: “Pe lângă institut se organizează un consiliu, organ consultativ de specialitate (subl. mea, DT), alcătuit din 15 personalități ale societății civile, cu rolul de a stabili obiectivele generale de activitate ale Institutului și de a aviza rapoartele acestora.”

Peste trei luni, la 23 februarie 2010 este publicată Hotărârea de Guvern nr. 134 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 1372/2009. Aici apare “evoluția” de la “Consiliu” la “Consiliu Științific” și de la rol “consultativ” la, practic, rol de decizie.

IICCMER primește și un Consiliu director. Din cine este format și ce rol are acest consiliu?  Iată ce spune Articolul 5 (3): “În activitatea sa, preşedintele executiv este ajutat de un Comitet director format din directorul ştiinţific, directorii de departamente şi secretarul Consiliului ştiinţific.”

Cine numește și revocă membrii Comitetului director o spune paragraful următor: “Membrii Comitetului director sunt numiţi şi revocaţi prin ordin al preşedintelui executiv, la propunerea preşedintelui Consiliului ştiinţific (subl. mea, DT)

Așadar, de la un rol ”consultativ” se ajunge la un rolul de decizie, direct sau prin interpuși. Din acel moment, Președintele Consiliului științific a devenit singura voce executivă, conducătorul de facto al instituției. Așa-zisul Președinte Executiv a devenit o păpușă de paie, rol jucat cu talent și loialitate de fostul Președinte ”Executiv” al IICCMER.

În niciunul dintre articolele ce se referă la ”scopurile institutului”, cele două hotărâri de guvern nu menționează activități ca partizanat politic, implicarea conducerii institutului în campanii electorale, busculade propagandistice, atacarea actorilor politici aflați în opoziție și alte nobile activități ”științifice” de acest fel pe care fostul Președinte al Consiliului Științific le-a practicat cu un elan de stahanovist.

Ca și în cazul dlor Horia-Roman Patapievici și Mircea Mihăieș (ICR) și în cazul dlui Vladimir Tismăneanu (IICCMER) angajarea publică în lupte politice a atras asupra institutului antipatii dintre cele mai virulente. Puțină lume știa ce proiecte bune derula IICCMER. În schimb, mai toată lumea știa cu cine era și împotriva cui era dl Vladimir Tismăneanu.

Desen & Copyright 2012 - Alex DIMITROV

A fi ”intelectual public” este una, a implica în măceluri politice instituții publice este altceva – este o rușine, un conflict de interese.

Activitatea IICCMER este de natură să trezească oricând reacţii dintre cele mai pronunţate căci, din păcate, dorința de a vedea dezvăluite și pedepsite crimele comunismului nu este atât de populară poe cît pare. De aceea, munca institutului trebuia protejată de adversităţi inutile, ușor de ocolit. Evitarea unui transfer al antipatiilor câştigate în mod personal în contul  instituției pe care o conduci este o datorie fundamentală.

Hotărârile de Guven privind înființarea și funcționarea IICCMER reflectă interesele unui grup care la sfârșitul anului 2009, începutul lui 2010 era sigur că Președintele și Prim-ministrul vor aparține pentru lungă vreme aceluiași trib politic. Azi lucrurile stau altfel și pentru noua conducere a IICCMER parcursul se poate dovedi foarte hurducăit.

Cultura politică a României nu este pregătită pentru situații de coabitare politică. Dovezile sunt prea numeroase spre a fi enumerate. Singura cale de a preîntâmpina impasuri majore este renunțarea la control politic și acordarea unui statut cu adevărat independent de funcționare instituțiilor publice.

Nici funcționarul public nu are conștiința responsabilităților care îi revin. El ar trebuie să accepte restricții care-l feresc de conflicte de interese și  apără imaginea  instituției publice pe care o reprezintă. A fi funcționar public presupune o singură loialitate: cea pentru binele public.

Cine se dă în vânt după alte tipuri de loialitate — cum ar fi loialitatea față de partide, față de găști ori față de grupri de interese obscure sau față de actori politici carismatici — nu va putea fi niciodată un bun candidat pentru o funcție publică. Munca publică înseamnă mai degrabă sacrificiu decât belfereală.

Statul funcționarului public trebuie  și el modificat, nuanțat și mai ales aplicat. Unul este efectul celor spuse, la un pahar de bere, de șoferul unei instituții publice, altul este efectul celor semnate, de câteva ori pe săptămână, în presă de conducătorul unei instituții publice. Ce să mai spun de blogurile personale în care funcționari publici, înalți demnitari de stat scriu tot ce le trece prin cap apărându-se cinic cu: “Îmi pare rău, dar pe blogul meu scriu ce vrea, ca orice persoană particulară.” Adevărul este că un înalt funcționar public sau un înalt deminitar de stat nu mai este o persoanăparticulară nici când doarme, nici când se duce la toaletă, nici în alte ipostaze.

Ordonanța de Urgență referitoare la ICR nu indică o perspectivă nouă  asupra destinului instituțiile publice și a raporturilor acestora cu factorii politici. Dimpotrivă, ar putea să anunțe afundarea într-un tribalism “politic” ruinător.

Se spune că atunci când arunci apa din copaie trebuie să fii atent să nu arunci și pruncul proaspăt spălat. În cazul de față, s-ar putea ca varianta aleasă să se dovedească cea mai proastă: va fi distrusă copaia pentru satisfacerea poftelor jegului moral de mai  toate culorile.

În lipsa săpunului, o mână spala pe alta și amândouă murdăresc obrazul.

 

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist