Tata! Tata! Am dat să scutur tocul şi l-am stropit pe …Lenin!

Spre sfârşitul anului trecut, Emilian Galaicu-Păun a publicat la editura CARTIER din Chişinău romanul intitulat Ţesut viu. 10 x 10. Vă recomand, cu mare căldură, cartea confratelui şi prietenului moldav şi vă ofer mai jos postfaţa pe care am semnat-o.
DEVENIREA SEMANTICĂ
     Dintre postmoderni, textualiștii sunt cei care nu scriu nici poezie, nici proză, nici eseu, nici jurnal. Ei scriu texte. Cititorii lor cei mai devotați sunt cei care vor și, mai ales, cei care pot să vadă poezia, proza, eseul sau jurnalul folosind elementele puse la dispoziția lor de textualist. Operă deschisă nu în sensul libertății de a imagina un final la alegere, ci în sensul construcției întregii arhitecturi.
       Nu știu care este procentajul celor care, înainte de a citi o carte, se apucă să răsfoiască mai întîi postfața ei. Pentru cei care au citit deja cartea de față nu mai poate fi însă nici o surpriză să afle din aceste rînduri că opul lui Emilian Galaicu-Păun nu este un roman de tipul celui consacrat de au­tori care transmit un mesaj prin personaje de tip balzacian, dostoievskian, flaubertian etc. Chiar dacă există cititori care cred că descifrează ADN-ul unor personaje reale, ei trebuie să se gîndească bine înainte de a spune „Recunosc personajul”.
     Personajul principal – singurul cu identitate certă – al acestei cărți este cuvîntul. Celelalte apar, cresc, se maturizează, cîștigă, pierd sau intră în decrepitudine în funcție de cît, cînd, cum și cu ce folos țin pasul cu personajul principal – cuvîntul. Țesut viu. 10 x 10 este un adevărat maraton, chiar dacă, atunci cînd recunoști ceva, te poți trezi crezînd că e o probă de sprint.
     Preluînd o constatare a lui Malraux despre Bernanos, se poate spune că Emilian Galaicu-Păun „dovedește o fericită neglijență pentru legile romanului”. Mai presus de orice, autorul nostru a devenit un maestru în arta testării cititorului său. În Mic îndreptar de lectură ce deschide romanul, Galaicu-Păun pare să întindă o mînă de ajutor cititorului cărții sale.
     În realitate, cititorului îi este întinsă o cursă. Indiferent de ordinea în care parcurge cele zece capitole ale cărții – fie că sucombă sugestiei autorului de a considera fiecare capitol drept o rescriere a celui/celor precedent(e), fie că își alege propria strategie de lectură –, cititorul se află de unul singur în fața unei experiențe pe care trebuie să o consume inițiatic.
     Asemeni autorului – care sortează după o ordine numai de el știută autobiograficul per se și corespondențele biografice prin ricoșeu – cititorul își reîncepe construcția cu fiecare nou capitol. El, cititorul, este un meșter Manole care, în absența unei Ane de sacrificiu, nu se poate zidi decît pe el însuși pentru a vedea dacă ce înțelege rezistă ori nu.
     Autorul, vorbind totdeauna dinăuntru, riscă să nu fie auzit de cei de dinafară. Tocmai aici intervine rolul de reconciliator al semanticului. Și cititorul trebuie să se dovedească un păstor al cuvintelor la fel de bun ca și autorul. Altfel lectura nu are loc. Aici stă riscul foarte mare pe care și-l asumă Galaicu-Păun.
Ilustraţie & Copyright 2012 - ALEX DIMITROV
     De la inocența copilăriei („Mamă, Snejana n-are puță”) la dezinocentarea ei („Deputăţia verișoarei de la ţară nu-i dădea pace tatei; el membru de partid încă din armată, ea comunistă fără alaltăieri de două zile, și unde a ajuns el cu scrisul lui cîtă vreme brigadiera colhozului «Путь Ильича» – Calea lui Ilici – trăgea sapa pe ogoarele patriei?! Ceea ce-l scotea din minţi pe bărbatul trupeș instalat comod în capul bucatelor era că, în cazul ștoarfei de vară-sa, se adevereau – și vai! nu în sensul bun al cuvîntului – chiar versurile Internaţionalei: «Кто был ничем, тот станет всем!», iar lui, om învăţat cu studii superioare și veleităţi de artist, nu-i rămînea altceva de făcut decît s-o toarne-n versuri oțelite, s-o cioplească în granitul prozei, proslăvind de-a pururi Patria-Mamă în chip de Muncitorul și colhoznica. Sticla de vodcă se goli, alta nu părea să existe pe moment, cînd femeia își aduse aminte pentru ce anume a venit – să întrebe dacă nu au nevoie de ceva, că ea este chemată pe a doua zi la raion.”) ; de la inițierea sexuală („Cu capul dat pe spate, arcuindu-se cît să-i vină în întîmpinare pe meridianul trasat de la naștere, copila se desface din stinghii, atentă la erupţia micului ei vulcan dintre craci. Dintr-o piruetă, se prăbușesc pe pat. Buzele lor și-au spus tot ce și-au dorit, acum este timpul sexelor să intre-n acţiune.”) la inițierea în lumea halucinantă a lozincilor („Îi vom ajunge și-i vom întrece!” ; „deși homosexualitatea este lichidată definitiv în ţara noa­stră, nu-i lichidată chiar în întregime. Mai bine zis, în întregime, dar nu de tot. Și chiar e mai corect așa: în întregime și de tot, dar nu definitiv.”), totul este inițiere semantică.
     Cifrul de la poarta realității este cuvîntul. Pînă nu devii dependent de puterea lui, nimic din puterea lui nu-ți aparține și orice încercare de a trece, cu adevărat, pragul realității este sortită eșecului:
     „(Apropo de cuvinte, una spun și alta se înţelege – bărbatul așezat de astăzi nu va uita-n vecii vecilor acea dimineaţă de-acum 13-14 ani cînd, încă student la Institutul Pedagogic «Alecu Russo» din Bălţi, se pomeni în pragul căminului cu taică-su, veteran de război, venit să-l ia acasă: «Au spus la radio că o armată de 48 români a coborît – în drum spre Moscova – pe peronul gării de trenuri din Ch-ău!» «Care armată, papa?», nu se lăsă impresionat fiul. «O armată nouă, bătrînul se chinuia să-și aducă aminte cum naiba i-a numit crainicul, n-am mai auzit de una ca asta – o armată de turiști!») Cum în ţara lor dragă toate excursiile erau «по местам боевой славы», nici n-au prins de veste cînd în vocea conducătoare se auziră primele note metalice – cert de provenienţă pașnică, ai zice de la cioplitul cu dalta în steiul de marmură. (Amarnic ce-i mai plăceau lui -ru versurile lui Arhip Cibotaru: «Ieșiţi, ostașilor, din piatră,/ Ieșiţi din bronz și din granit.») Printre scrijelituri de instrument scăpat din mîini și scrîșniri din dinţi, naraţiunea prindea contur, înfruntînd rezis­tenţa materiei, ca și cum nu doar autorul da glas creaţiei sale, ci și personajele din text, în frunte cu sculptorul cioplind chipul Patriei, veneau în întîmpinarea chemării artistice a bărbatului.”
     Țara a cărei capitală este Ch-ăul cunoaște două paliere lingvistice. Unul este locuit de limba cotropitorilor. Cotropiții o folosesc fără mare tragere de inimă; chiar încearcă să o saboteze „din interior”. Printre alte motive, e folosită de părinți atunci cînd nu vor ca progeniturile lor să înțeleagă ce vorbesc, fiindcă n-ar fi prudent (“Faptul că acum doi-trei ani înșiși părinţii treceau uneori în prezenţa copiilor la limba rusă, ca să nu fie înţeleși, mai degrabă agrava situaţia, probabil și fiindcă se simţeau deposedaţi de un bun cîndva numai al lor.”). Cealaltă – limba cotropiților.
     Tragică – producătoare de schizofrenie în masă – dualitate: limba pe care o folosești de frică și limba în care te ascunzi de frică; limba în care să pari și limba în care să fii cu adevărat.
     Nedreapta orînduire lingvistică atinge și regnul animal: „În Ch-ău, cîinii de soi răspundeau la comenzi rusești, pe cînd maidanezii lor puteau fi strigaţi ca la ţară: «Nea! Nea! Nea[mul nevoii]!»”
 
 

Într-o țară încă nu definitiv edificată lingvistic, nestăpînirea semanticului conduce la episoade stresante:

Coperta - Vitalie Coroban. Copyright 2011 Editura CARTIER

     

     „Ceea ce tata și mama, ambii filologi, se încăpăţînau a nu observa, în ciuda tuturor evidenţelor, era că nu atît rusa, cît moldoveneasca fiilor îţi zgîria urechea; lamă cu două tăișuri – cvasiidentice, dacă se făcea abstracţie de Ё, Щ, Ъ rusești și de  moldovenesc –, scrierea chirilică le mutilase vorbirea, din interior. Inocenţa părinţilor fu pusă la grea încercare cînd, povestind un film despre război, unul din fii rosti senin: «Pulili zburau di pi zdanii pi zdanii». (în limba rusă <Gloanțele zburau de pe-o clădire pe alta>) Fură pedepsiţi cîteva ore mai tîrziu, sub un pretext oarecare, iar la sfîrșitul săptămînii, cînd avea două zile libere, mama i-a dus la ţară, să le ţină bunicilor de urît.”
     În asemenea situații de incertitudine semantică, patosul patriotic nu face altceva decît să multiplice jenantul situației print-un substanțial coeficient de grotesc. Iată o notă de subsol:
     „Cuvînt lansat cu aplomb de Marian Lupu, pe-atunci spicherul co­munist al legislativului, în chiar seara incendierii Parlamentului, pe cînd le făcea o primă excursie ad-hoc diplomaţilor și jurnaliștilor străini prin clădirea devastată de furia manifestanţilor. Gurile rele zic că nu ar fi vorba de preluarea – tel quel – din franceză a batiment-ului, ci ar conţine un subtil joc de cuvinte – „Bati mentul!” – perce­put ca atare drept atac la persoană de Generalul Armatei-Moarte. (A se vedea, în acest sens, și opinia exprimată pe blogul lui Dorin Onofrei: „Cică, atunci cînd lupu a făcut fulminanta declaraţie despre lovitura de stat, referindu-se la batimentul Președinţiei și la cel al Parlamen­tului, voronin și ţurcan au luat-o prea personal. Întrucît franceza și bagajul de cuvinte ale acestor cetăţeni sînt, oarecum, diferite de cele ale marianului, ei au auzit „Bati mentu’ Președinţiei” și, respec­tiv, „Bati mentu’ Parlamentului”, așa că au tratat aceste vorbe ca pe o instigaţie la violenţă împotriva lor. Acest incident fatal a marcat începutul sfîrșitului. Zice-se că tocmai atunci s-a decis trecerea lui lupu pe linie moartă.”) “
     Miracolul comunicării într-un univers ce încearcă să se limpezească semantic este surprins într-un instantaneu despre un tată și un fiu:
      „Au luat masa în doi, într-o atmosferă ce transformă comunicarea în cuminecătură, după care fu expediat la joacă. “
     Lupta dintre cuvînt și cuvînt este atît de încrîncenată, încît iată cum poate arăta uneori prezentarea argumentelor finale:
     „Omniscient, faptele lui erau pilde, și pildele table de legi. Iar dacă se-ntîmpla totuși să fie prins pe picior greșit – și vai de cel care-l prindea! –, glasul tatălui tuna din senin: «Pe cuvîntul meu de comunist!!!» La fel de bine, Dumnezeu ar fi spus: «Pe cuvîntul meu». Tatăl și Dumnezeu erau una, asta pînă-n clipa cînd primul se declara comunist.”
     Intertextualitatea este motorul acestor pagini. Istoriile ce fac Istoria pot fi serioase ori doar simple anecdote; pot fi lungi citate din presa vremii sau doar scurte note de subsol etc. Mecanismul lucrează într-o hărmălaie savantă și simpla înșiruire a unor nume continuă să spună povestea: Komarov, Ceapaev, Lenin, Kaganovici, Sputnik, Clara Zetkin, Gagarin, Kremlin, Tacianka, KGB, Krupskaia, Grigore Vieru, Cecenia, Ordjonikidze, Pușkin etc.
     Dintre toate formele de conștiință în posesia cărora încearcă să intre un personaj sau altul, conștiința lingvistică devine cea mai puternică. Însușirea (în cazul unora) sau re-însușirea (în cazul altora) limbii interzise devine sinonimă cu dobîndirea identității. Există o limbă extraordinară redobîndită în această țesătură. Numai că, atunci cînd intră în posesia ei deplină și aterizează în patria-mumă, acești benedictini ai cuvîntului descoperă că limba redobîndită nu mai este importantă în țara din care nu a lipsit niciodată.
      Este momentul în care tragedia nu mai face cu ochiul spre a pretinde că este o simplă dramă. Malentendu-ul – inițial lingvistic și comic – („Ave Maria gratia plena” e citit „Avia Maria granița plena”) devine unul ontologic. Tragica reîntoarcere în nesemnificativ devine fapt împlinit abia după ce Operația Patriam fugimus reușește:
      „…măiestria scrisului constă în a trage toate ațele înăuntru, fără a da de bănuit organelor abilitate că se pune la cale o evadare în masă, operaţia Patriam fugimus, ceea ce înseamnă că tu și mortul din sac sunteţi una, pînză epică pe care s-a imprimat cu cerneală tipografică Made in… Unde-a rămas? La PAYS DE NAISSANCE. Așadar, nu URSS, nu RM, nu Mda, nici măcar Mal de Vie… Și atunci? atunci numele ei fie ŢI-OI DA UNA DE N-AI S-O POŢI DUCE. Într-un cuvînt, PUȚANA.
* * *
     Opiul pufăit de Emilian Galaicu-Păun este cuvîntul. Scriitorul trage tacticos din narghilea. Face ochii mici. Zîmbește ca un pezevenghi pe sub mustață. Își mîngîie absent țăcălia. Apoi dă narghileaua mai departe. Cît de mare este cercul dependenților de cuvînt nu se știe. Dar el există și narghileaua acestui Nastratin Hogea moldav are șanse de a călători intens.
     Pentru gravele afronturi aduse valorilor de necontestat pînă mai ieri, Emilian Galaicu-Păun poate răspunde asemeni puștiului care a fost cîndva: „Tata! tata! Am dat să scutur tocul și l-am stropit… pe Lenin!
Washington, august 2011
 
 
 
0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in