“și fără nici o apă în apropiere”…

Dintre cei trei mușchetari – trei băieți și o doamnă – Constanța a fost răbdarea și acribia. De câte ori asista, amuzată, la certurile noastre, spunea un singur lucru: “Băieți, liniștiți-vă!“ Că era la facultate, în apartamentul din Berceni, în cel de deasupra Sălii Dalles sau în vila din Sandu Aldea, asta era tot ce ne spunea Constanța: “Băieți, liniștiți-vă!“ Până la urmă, s-a dovedit că nimic nu putea să se liniștească în acei băieți.

Nu am uitat niciodată caietele ei groase (cam 200-250 de pagini), terorizante, în care scria tot timpul. Cel puțin o poezie pe zi. Mă întreba dacă vreau să-mi citească ce a scris ieri, ziceam da, deschidea caietul și îmi citea. La sfârșit mă întreba: “Dorine, tu ce ai scris ieri?” “Nimic”, răspundeam invariabil. Constanța dădea nemulțumită din cap și spunea doar atât: “Dorine, Dorine…”

Moartea a început să strige catalogul.

Întâi a ridicat mâna Ioan. Apoi Adrian. Acum câteva zile, Constanța. Fac ochii roată, văd ca prin ceață câțiva tineri nedumeriți de lumea care-i lua în primire, lume căreia fiecare dintre ei i-a răspuns după cum s-a priceput. Mi-i reamintesc pe Paul și Elsa, primindu-ne, pe mine și soția mea, în casa lor din Freiburg. După ce ne-au instalat “în pod“, de fapt un apartament superb, Paul a spus apăsat: “Aici a stat, șase luni, și Ioan Alexandru. Ne vedem la cină…”

Ani de zile, m-am aflat între ciocan și nicovală. Între laxitățile ce au făcut viața lui Adrian un spectacol, dar l-au pierdut, și inflexibilitățile Constanței care i-au făcut viața un chin, dar au salvat-o ca mamă și poetă, locul era extrem de dificil. După ce își pleda o cauză sau alta, Constanța se uita, lung, la mine.  “Știu că mă iubești, dar voi sunteți băieți… “

După plecarea mea din România, 1985, o bună vreme am comunicat prin mama mea. Se vedeau des și vorbeau “ca între văduve”. Formula mă tulbura, fiindcă, în realitate, nici una, nici cealaltă nu era văduvă, dar ideea de văduvă li se părea mai tranșantă, și  se potrivea cu o mândrie accentuată pe care o împărțeau.

Nu știu cât de mult a contat în grăbirea acestui sfârșit nenorocirea că, în noiembrie trecut, Constanța a pierdut-o pe Ioana, primul ei copil. Știu doar cum, întrebând-o ce este cu ea, bunica mea, Alexandra, și-a șters lacrimile cu podul palmei și mi-a spus: ”Ce știi tu, băiete, ce blestem este pentru un părinte să-și îngroape copiii.” Pierduse o fată și trei băieți.

Peste viața fiecăruia dintre noi poate trece tăvălugul indiferenței, peria aspră a bârfei, sulița ruginită a nenorocului sau săgeata otrăvită a neștiinței. Dar pentru unii, există o salvare. În cazul Constanței Buzea, ea este certitudinea că istoria literaturii române nu va putea trece niciodată indiferentă peste poeme extraordinare. Și doar asta contează:

 

numai o dată

la urmă de tot

trupul și sufletul se recunosc

și sînt împreună vorbindu-și

milostiv sufletul îi spune trupului

iată-ne împreună

ca două trupuri îndrăgostite

și ceea ce spune el este adevăr adevărat

 

trupul se-ncîntă și crede

rostind la rîndu-i

iată-ne împreună

ca două suflete îndrăgostite

dar ceea ce spune el e trufie

și deșertăciune

 

celălalt plînge încet

înainte de a se înfrigura

și a se ridica la cer

 

dar păream însuflețit de sufletul meu

și păreram împreună fiind

trup viu prin trup viu trecînd

înmirersmat și cald ca și mine era

și uite ce duhoare sînt

și fără nici o apă în apropiere.

 

***

 

 

 

 

 

 

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in