Șerban Foarță – Opera Omnia

Luni, 26 martie, Șerban Foarță a fost distins cu Premiul „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia pe anul 2012  acordat de revista Observator Cultural. Îl felicit și-l îmbrățișez pe Șerban Foarță. Dumneavoastră vă ofer mai jos cuvântul rostit de laureat în sala Teatrului Odeon din București. 

P R A E M I U M

Serban Foarta 2 (cropped).jpg

 

Ori de câte ori mi se întâmplă să iau vreun premiu literar (şi veţi vedea că, până la un punct, verbul iau este cuvântul potrivit), mă încearcă un inexplicabil sentiment de culpabilitate.

Şi vă rog mult să nu mă credeţi ipocrit, pentru că, vă asigur, nu e cazul.

Copil de 9-10 ani, făceam, de la un colţ al străzii la celălalt, concursuri de viteză. Eram, aşa-zicând, sprinten la sprint, îmi lăsam în urmă adversarul, dar, de-a lungul ultimilor paşi, frânam, ca să ajungem la finiş împreună. Triumful unuia fiind eşecul celuilalt, n-aş fi vrut să-mi fac să sufere rivalul (care, adesea, mi-era prieten).

În paranteză fie spus: mă întreb azi, după atât amar de vreme, dacă,-n mansuetudinea aceasta, nu va fi fost şi-o doză de orgoliu?!

Oricum, cât despre mine, un lucru-i foarte clar: îmi place performanţa; competiţia, însă, îmi displace. Nu ţin, cu dinadinsul, să primez.

În fine, să revenim la premii. Vocabulul provine din latinescul praemium.

Acesta, la rându-i, se compune din adverbul prae (adică „înainte”) şi verbul emo, ere, emi, emptum (adică  „a cumpăra”, chiar „a năimi”).

Nu mai intru-n alte amănunte. Remarc doar faptul că, în prima-i accepţiune, praemium-ul nu are o semnificaţie prea glorioasă, el însemnând „bun luat [cu japca] de la alţii”, „bun dobândit prin rapt”, adică „pradă”. (Cf. această mostră din Ovidius: „Spectat sua praemia raptor”, alias „Răpitorul îşi priveşte prada”. – Astfel că Viaţa ca o pradă a lui Preda ar fi,-n retroversiune, Vita sicut praemium.)

De unde şi, în prima frază, afirmaţia că iau [un premiu] e, până la un punct, termenul optim: îl iau, când sunt mai mulţi competitori, de la alţii, de la toţi ceilalţi!)

Valorizarea pozitivă a lui praemium e precedată de un stadiu-n… Purgatoriu, – când semnificaţia-i (mai selectă, dar implicând ideea unei pseudomeritocraţii) este „avantaj” sau „priveligiu”.

În sfârşit, praemium-ul ajunge să însemne ceea ce pare mult mai nobil, mai frumos, anume „răsplată”, „recompensă”…

Spun „ceea ce pare”, – întrucât fie o doză de josnică venalitate (cf. praemio illicere, adică „a momi-n speranţa unei răsplăţi”, de obicei murdare), fie o vanitate maladivă (cf. hiatu praemiorum, adică „din foame aprigă de recompense”), sunt de natură să cam compromită termenul în ultima-i accepţie.

Dar sunt şi recompense cvasi-îngereşti, – ca premiile de la primară. Numai că unele-s „cu coroniţă” (un fel de „zece cu felicitări”!), ceea ce-i face pe copiii silitori să sufere când nu iau coroniţa.

Cred că din „clasa 0” (cum NU se chema, încă, ultimul an de grădiniţă!), n-am mai luat un astfel de premiu valoros.

Am început şcoala în ’49, an în care Stalin împlinea şaptezeci de primăveri. Noi, discipolii marelui dascăl şi tătuc, împlineam sau împlinisem şapte.

Poezia, care începea cu „Tu, şaptezeci, eu, şapte”, era mai indigestă ca untura, abominabilă, de peşte (sau ca, mai târziu, benzina Premium).

N-am putut-o învăţa pe dinafară, cu toate că mi-a fost citită, de vreo zece ori la rând, de mama, eu, unul, fiind analfabet.

Din care cauză, adio coroniţă!

Azi, pe când „velikii ucionâi” n-are vârstă, vârsta lui de-atunci mi-a rămas mie, – şi, de aceea, am, în fine, coroniţă.

Fapt pentru care-i sunt cu totul recunoscător consiliului profesoral, adică juriului care mi-a acordat-o.

Laureat, cum sunt, mă simt îndreptăţit să vă mai cer un minut, două, de pălăvrăgeală…

Mai întâi, o mare bucurie: premianţi sunt, totuşi, mult prea mulţi, ca să ajungă, toţi, premieri. Ce bine că avem, noi, unul!

El este mult mai tânăr decât mine, dar îşi aduce, fără îndoială, aminte că pedepsele, în limba utecistico-partinică, de lemn, purtau numele, eufemistic, de sancţiuni.

Am fost şi eu, adesea, sancţionat (dar nu pe linie de partid, căci nu făceam parte dintr-însul).

Astfel încât, cam pe la douăzeci de ani, citind Sociologia succesului,  voluminosul op semnat M. Ralea şi T. Hariton (alias Traian Herseni), am fost cu totul uluit să aflu că, pe lângă sancţiunile „penale”, mai erau şi altele, „premiale”.

Nu-mi mai rămâne decât să mă bucur că sunt, astăzi, sancţionat premial.

În pofida sentimentului de vină că iau un premiu (ce, de fapt, mi se acordă), n-am încotro şi se cuvine să mă bucur.

Căci, schimbând ce este de schimbat, – „bucuria”, vorba lui Spinoza, la capătul „geometricei” lui Etici, „nu e recompensa vituţii, ci virtutea ca atare”:

„Beatitudo non est virtutis praemium, sed ipsa virtus.” 

Șerban Foarță

     

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in