Scrisoare unui prieten aflat la ananghie

Dragă Cornel,

M-am bucurat să te revăd, în mai, la București, mi-a făcut mare plăcere să luăm masa împreună și, cum îți amintești, nu am avut nici o ezitare să dau curs invitației tale de a participa, alături de tine, la o emisiune a Realității moderată de Robert Turcescu.

Te caut de două zile la telefon, dar nu reușesc să te prind — sunt sigur că ai multe pe cap. Nu te caut să-ți ofer colaborarea mea la Cotidianul — ai probabil și așa prea multe oferte de acest fel. Poate după o vreme. Ce-ți ofer acum este un gând prietenesc. Primește-l, căci astfel de gânduri sunt foarte rare azi și mai niciodată pe gratis.

Sunt ultimul dintre cei care ar săvârși eroarea să nu recunoască dreptul inalienabil al unui conducător de ziar de a-și face echipa redacțională așa cum găsește de cuviință. Dar sunt primul, deși nu cronologic — diferența de fus orar, bat-o vina! — care vrea să-ți spună că, de cele mai multe ori, contează mai mult cum faci un lucru decât lucrul în sine.

Felul în care ai renunțat la serviciile lui Cristian Pătrășconiu nu face bine ziarului; nu-ți face bine nici ție.

Prea multe amănunte sunt inutile, dar unul merită să fie menționat: dragul meu, nimeni din cei ce au mers pe varianta “Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!” nu a reușit pe lungă durată. Nici o construcție ridicată pe așa ceva nu rezistă.

Nu da apă la moară celor ce te împroașcă cu noroi, nu lăsa să se confirme o puzderie de temeri în ce te privește. Nu-mi spune că nu-ți pasă, fiindcă îți pasă. Crede-mă.

Mă bucur să aflu că ești hotărât ca, sub conducerea ta, Cotidianul să nu mai îngroape pe nimeni fără a oferi victimei elementarul drept la recurs. Știu la ce te referi și ai dreptate. Cu ani în urmă, Cotidianul m-a supus unui asemenea ritual nedemn. S-a întâmplat, însă, că pe atunci scriau în Cotidianul și oameni ca Mircea Mihăieș. El a luat lopata și m-a dezgropat nițel.

Ia lopata și dezgroapă-l cu totul pe Cristian Pătrășconiu, apoi lasă-l să aleagă — rămâne sau pleacă. I-ai luat o șansă, îi datorezi două.

Înțeleg că din același scrupul profesional ai oprit, temporar, și articolul Mirelei Corlatan despre Petru Romoșan. Nu știu în ce constă expuneare argumentelor ambelor părți la care te referi, dar vreau să-ți reamintesc că, într-una din secvențele sonore postate de Mirela Corlatan, Petru Romoșan neagă să fi avut vreun rol în cazul Ion Negoitescu.

Până aici, nu mă interesează declarația lui Petru Romoșan, chiar dacă evidențele îl contrazic.  Este treaba lui cum își gestionează situația.

Ce mă interesează este partea a doua a afirmației sale — rolul cu pricina l-ar fi jucat Mircea Dinescu și subsemnatul. Aiuritor!

Nu știu ce ai de gând să publici, nu știu cum vrei să instrumentezi ori să administrezi conflictul Mirela Corlatan vs. Petru Romoșan, dar trebuie să-ți spun, cu toată prietenia, că nu doresc să fiu pus în situația de a-l arăta cu degetul pe Petru Romoșan în ziarul tău, fiindcă, vorba unui poet nițel mai important chiar decât Petru Romoșan, “Dacă te arăt cu degetul, te găuresc. 

Nu e vorba neapărat de degetul meu; e vorba de o realitate irefutabilă. Da, există și așa ceva în irealitatea românescă de zi cu zi.

Nu știu de ce își permite Petru Romoșan să o amenințe pe Mirela Corlatan că o scoate din presă. Dar știu foarte bine că pe mine Petru Romoșan nu mă poate scoate din nimic, decât din pepeni.

Și mai știu că, dacă Petru Romoșan nu mă poate scoate din nimic altceva, eu îl pot băga. Și de unde l-aș putea băga, nu l-ar mai scoate nimeni. Nu lua această afirmație literal, ia-o literar.

Cornel, ai nevoie în acest moment de prieteni și de adevăr. Aceste rânduri nu au alt scop decât să-ți reamintească de prietenia mea și să-ți ofere îndemnul la adevăr. Fii bun cu tine însuți — primește-le.

Numai bine,

 

 

 

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist