Reacții și reacții

I. “Dacă-l vedeți transmiteți-i sentimentul acesta, al meu.”

În urmă cu cinci zile a murit un poet. “Asta e…”, vor spune unii, adăugând “Ce, poeții sunt scutiți de moarte?” Nu, nu-i scutește nimeni – nici de moarte, nici de multe altele, mai puțin definitive ca moartea. Dar cu fiecare poet autentic, moare un fel de-a citi lumea, de-a te poziționa față de “parametrii fundamentali”, de-a elibera cuvântul.

Eugen Evu n-a fost doar un poet pe care l-am prețuit, ci și un om care a vrut să trăiască liber, acolo, în Hunedoara lui, aspirație pentru care Securitatea – cu ajutorul turnătorilor (nu a celor în fontă), al “surselor”, “informatorilor” și a “persoanelor de sprijin” l-a hărțuit cel puțin vreme de un deceniu. (AICI)

Pe la începutul anilor ’80, Marin Preda mi-a spus că Redactorul-șef al Cărții Românești, Cornel Popescu, vrea să discute ceva ”special” cu mine. Am discutat. Cornel avea o problemă – “Dorine, am aici niște manuscrise ale unui scriitor. Aș vrea să faci un referat al manuscrisului de poezie și să-l ajutăm pe autor, altfel Cenzura nu-l iartă.”

Am acceptat. Am citit manuscrisul de câteva ori, cu plăcere, dar și cu teama că, da, Cenzura (Direcția presei, parcă) va strâmba foarte tare din nas. Am scris referatul. Dar am mai scris, ceea ce nu aș fi avut voie să fac, și o scrisorică pe care i-am trimis-o autorului, spunându-i ce cred despre manuscris și explicându-i de ce îi sugerez anumite lucruri.

Cartea a apărut. Înainte însă de a vedea cartea tipărită, am primit de la Cornel Popescu scrisoarea pe care i-o trimisese năvalnicul Eugen Evu, după ce citise referatul meu. Am regăsit-o într-unul din sacii de hârtie pe care scrie “CORESPONDENȚĂ”. Iat-o:

Mult iubite domnule Cornel,

Sper că ați ajuns cu bine acasă. Mă simt, după ce am ieșit scurtul ‘tur de forță’ prin județ, abia acum, sub emoția căldurii cu care conlucrați cu mine la facerea cărților ce le-am propus. În sfârșit, am ținut cont de sugestiile referentului, la poezie, astfel că iată ce am de zis:

 – am lăsat cele selectate, întocmai;

– am extras din cele respinse trei poezii pe care vi le propun, totuși;

– alături de toate astea, am selectat (ținînd cont, iarăși, de predilecțiile, de exigența D-lui Dorin) încă 20 de poezii care, cred, vor întări cartea. Cu acestea, așa cum îmi exprimam dorința, aș avea cam în jurul a două coli, poate mai puțin, dar oricum, suficient ca să fie o carte adevărată; pentru mine a cincea, așa că sper să mă tipăriți în întregimea de acum a manuscrisului, dacă… merit!

Cam asta e. Mă grăbesc să vă restitui manuscrisul, pentru a face tot ce depinde de mine ca volumul să nu întârzie în drumul spre tipar.

De-acum, având certitudinea și garanția încrederii D-Voastră, voi aștepta, calm, apariția unei cărți care, veți vedea, va fi primită cum sperăm amîndoi!

Vă doresc numai Binele și vă adresez încă odată Mulțam!

Cu aleasă prietenie,

Eugen Evu

P.S. Mi-am întărit impresia excelentă despre Dorin Tudoran, luciditatea sa și vibrația la luminișurile din poezia mea uneori nestăvilită fiind un sfetnic bun, necesar. Nu știu de-l voi întâlni, dacă-l vedeți transmiteți-i sentimentul acesta, al meu.”

Nu-mi amintesc să-l fi reîntâlnit pe Eugen Evu după 1989, dar m-am bucurat să aflu de reușitele sale literare. Mai ales când sunt și oameni demni de tot respectul, poeții adevărați lasă întotdeauna ceva în urma lor. Acum, în absența omului Eugen Evu, parcă acel sentiment, al său, al poetului, cântărește pentru mine chiar mai mult decât înainte.

CCI24102017_4

II. Nervozități nocturne – “Cum va cade” vs “Cum cădea-va”

Un distins poet, ale cărui începuturi le-am semnalat laudativ, întocmește azi și antologii. Acum câteva nopți a postat un poem sublim. Am pus un scurt comentariu despre marele poet și capodopera antologată, adăgând însă că ultimul vers mi se pare reprodus parțial eronat.

Poetul-antologator mi-a răspuns că mă aflu în eroare, fiindcă preluase poezia din ediția princeps, și stă încă bine cu vederea. I-am răspuns că, din experiență personală, știu că până și edițiile princeps cuprind erori și i-am sugerat să compare ediția princeps cu alte câteva surse, ediții. Mi-a răspuns că nu vede de ce ar face așa ceva.

Deși am simțit iritare în răspunsurile sale, cum am avut întotdeauna raportrui cordiale cu el, i-am mărturisit antologatorului că-l ascultasem nu de puține ori pe autorul poeziei cântând-o și că am sentimentul că e vorba, totuși, de o eroare în reproducerea ultimului vers. Antologatorul mi-a răspuns iritat că el nu “lucrează după ureche”.

I-am trimis și câteva link-uri care dovedeau că aș putea avea dreptate, printre ele și o antologie online indicând titlul cărții, editura la care a apărut, anul publicației, chiar și pagina unde se află reprodusă poezia. Ba chiar și un link cu o înregistrare a lui Tudor Gheorghe, care cântă poezia cu pricina. Același refuz iritat.

I-am sugerat să citească o cronică a lui Cristian Livescu și să caute cartea lui Petru Ursache despre Ethos și Thanatos în opera poetului antologat. Iritarea antologatorului s-a intensificat: m-a întrebat de ce îl “contrapun” altora față de care nu se simte cu nimic inferior. Evident, nu de o “contrapunere” era vorba în sugestia mea.

După câteva ore, spre dimineață – în fusul meu orar – poetul-antologator mi-a propos să ștergem “polemica” noastră fiindcă este “sterilă” și cum eu am început-o, eu să fac primul pas. Nu era o polemică – nici sterilă, nici altcum –, ci un dialog prin care încercam să ajut un antologator de bună credință, dar cam încăpățânat.

I-am spus că nu văd de ce aș șterge ce am scris, dar fiind vorba de parcela sa de hyperspațiu are acordul meu să șteargă dialogul nostru. Binențeles, am sperat că nu o va face și mai degrabă va încerca să verifice dacă nu cumva aveam dreptate. A ales prima variantă.

Găsesc în Literatura română contemporană (Laurențiu Ulici), în antologia O mie de poezii românești (Laurențiu Ulici), în Antologia poeziei române de la origini până azi (Dumitru Chioaru și Ioan Radu Văcărescu) etc. reprodusă splendida poemă. În toate aceste locuri, ultimul vers este reprodus cum îl știam eu.

Ce m-a tulburat mai mult decât iritarea poetului-antologator a fost lipsa lui de atenție la un argument adus ca de la poet la poet. Îi spuneam că e vorba de sunet, de tăietura lui, de felul cum transmite “definitivul”. Un poet bun ar fi scris “Cum va cade după cântec mâna mea!” Marele poet a scris “Cum cădea-va după cântec mâna mea!” Pentru urechea mea, diferența e substanțială.

Dar nu vreau să fiu la fel de încăpățânat ca surprinzător-de-iritatul meu coleg de “polemică sterilă” și, iată, cer ajutorul oricărui cunoscător al operei lui Cezar Ivănescu. Și eu, și antologatorul iritat de sugestiile mele suntem admiratori ai marelui poet. Dar, evident, unul dintre noi se află în eroare. De ce n-aș fi chiar eu acela? Dar am nevoie de o confirmare, două.

Până una alta, rămân cu gustul amar al unei experiențe care-mi spune ce ar fi trebuit să știu de mult: nu întotdeauna încercarea de a face un bine se dovedește o idee fericită.

Amintirea paradisului

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in