Politicianul și Presa

Nici un om politic nu a câștigat vreodată un război cu presa. Un proces – da. O bătălie – da. Războiul – niciodată. Presa este un fel de tsunami zilnic. De când cu tehnologiile de ultimă oră, presa a devenit chiar un tsunami care poate lovi în fiecare minut. A pune în calea unei asemenea forțe pancarte cu ”Trecere interzisă!”, ”STOP! Acces permis doar demnitarilor de stat și pupinilor aferenți!”, ”Cei ce intră fără a avea voie riscă să fie împușcați!” și altele de acest fel este o futilitate. Este ca și cum ai înfige pioneze în apa Niagarei ca să o ții în loc. Când sari la carotida presei, ești pe jumătate mort. Cealaltă jumătate se împlinește; mai repede sau mai încet, dar de venit, vine. Nu a lipsit niciodată de la o asemenea întâlnire.

Amenințarea presei cu posibile acuze de periclitare a securității naționale este, mai întâi de orice, o strategie prezentând mari riscuri de imagine. Cu toate păcatele ei, cu toate actele ei de inconștiență, presa nu prezintă pentru siguranța națională, nici pe departe, pericolul pe care îl constituie  guverne de troglodiți, învârtiți și pușlamale; o justiție coruptă până în măduva oaselor; o armată împinsă în jocuri politice; pături sociale flămânzite și apoi aduse în stradă îmbrobodite de sloganuri furioase; etc.

Semnul acestei mișcări imprudente a fost dat chiar de președintele Traian Băsescu, cu ani în urmă, când a lansat sloganul împotriva mogulilor. O luptă personală a fost transformată într-o bătălie națională. Războiul a fost escaladat de către părțile beligerante, pe socoteală întregii societăți. Nu m-am îndoit vreodată că Traian Băsescu știe ce știe. M-am îndoit, uneori, că știe ce și cum să facă spre a evita aruncarea în deriziune a lucrurilor grave pe care le știe, că are capacitatea de a nu le amesteca, propagandistic, cu ce i se năzare că știe. 

În anul electoral 2009, candidatul Traian Băsescu avea dreptate să fie nemulțumit de tratamentul inechitabil la care îl supunea televiziunea națională, dar hotărârea de a nu mai apare la TVR a fost o eroare – un șef de stat nu se supără pe televiziunea națională și nu se duce, cu ochii închiși, în brațele unei televiziuni particulare. Un șef de stat nu se supără pe Banca Națională, nu își retrage ostentativ banii de acolo și nu îi depune la Banca Jack Icsulescu etc. Între un șef de stat și o instituție națională nu există doar o legătură strict semantică.

 

Pretutindeni presa are perioade faste și perioade nefaste. Este adevărat că de ani și ani presa românească oferă un spectacol dezolant. În fapt, pe lângă cele personale, presa a preluat și dezvoltat — cu o hărnicie greu egalabilă — toate metehnele unei clase politice declasate. Sacul și-a găsit petecul pe măsură. În fundul sacului, buimăcit și deprimat, se află, cu un cuvânt mare, țara. Dacă politicianul își închipuie că prin utilizarea bau-baului Siguranța Națională va determina jurnalistul să facă cel dintâi pasul spre normalitate înseamnă că este deja mort ca om politic. Ideea că în vreme ce de la politician te aștepți să mintă de dimineața până seara, dar de la presă te aștepți să spună doar adevărul constituie un raționament utopic. Adică – falimentar.

Nimeni nu îi poate face mai mult rău politicianului decât își face politicianul de unul singur. Nimeni nu îi poate face mai mult rău presei decât își face presa de una singură. Nimeni nu poate periclita mai grav siguranța națională a unei țări decât țara care crede orbește în scuzele clasei politice și necondiționat în onestitatea presei.  

În decembrie 2004, am publicat un editorial despre jalnica stare a presei. L-am republicat peste câțiva ani. Îl postez mai jos și vă invit la un demers simplu: schimbați anii, numele protagoniștilor unui moment sau al altuia, schimbați un detaliu circumstanțial cu altul mai recent, după care întrebați-vă dacă s-a schimbat ceva în bine în acești ultimi șase ani în viața politică și în presa românească, y compris bloguri personale sau “personale”. Dacă aveți un răspuns încurajator, dați-mi de veste. Dacă nu, întrebați-vă de ce nu există vești bune.

 

Starea jalnică a presei nu justifică reacția imbecilă a puterii politice. Conduce doar la consolidarea unei complicități și așa de-acum greu de dinamitat. Când dricarii vieții publice își dau mâna cu dricarii vieții politice, impasul în care este împinsă societatea devine foarte greu de depășit.

 

Duşmanul presei – presa

Am fost convins că nimeni nu poate face mai mult rău României decât politicienii ei. M-am înşelat – în acest an, oamenii de presă s-au dovedit “mai performanţi”. Detestaţii politicieni au armate de sosii în mediile de informare în masă. Rezultate ale unor şapirografieri primitive ori ale unor clonări sofisticate, aceste duplicate s-au dovedit nimic altceva decât cele mai performante tulumbe de produs ceaţă electorală din dotarea politicienilor.

Este aproape imposibil să-ţi dai seama dacă un jurnalist tună şi fulgeră împotriva aroganţei dlui Năstase pentru că dispreţuieşte atitudinea respectivă sau pentru că nu a ajuns încă să fie la fel de arogant ca dl Năstase. Este la fel de greu să înţelegi dacă un jurnalist român îl acuză pe dl Băsescu de bădărănie convins fiind că bădărănia “nu se face” sau doar din frustrarea că nu este încă la fel de bădăran ca dl Băsescu.

Nu altfel stau lucrurile în legătură cu averile mirobolante ale unor politicieni. Sunt aceştia acuzaţi de jecmăneală fiindcă jurnaliştii ce-i demască urăsc averile inexplicabile sau pentru că averile acestora din urmă nu sunt încă în aceeaşi ligă cu cele ale politicienilor straniu de bogaţi? A jeli zilnic pe umărul milioanelor de oameni trăind sub sau la limita sărăciei, dar a folosi serile la număratul milioanele de euro sau dolari a devenit un sport răspândit printre boşii de presă.

Mulţi politicieni sunt arătaţi cu degetul de numeroşi jurnalişti pentru luxul de a-şi trimite copii la studii în occident. Nu de puţine ori asemenea demascări sunt transmise din hoteluri de lux occidentale unde tătici şi mămici de presă îşi întâlnesc odraslele aflate la studii. Cam aşa stau lucrurile şi în privinţa colecţiilor de tablouri, galeuri, tapiserii, automobile de lux, vile în intra şi extravilan sau chiar pe coaste exotice unde româna nu e încă lingua franca.

Am  crezut că nimeni nu poate face mai mult rău presei româneşti decât politicienii. M-am înşelat – în acest an, oamenii de presă s-au dovedit cei mai înverşunaţi duşmani ai presei. Cu cât mai tare strigau împotriva imixtiunii politicului şi a şantajului economic, cu atât mai mulţi boşi de presă se aliniau la interesele unor grupuri de politicieni şi sindicalişti cu dare de mână. Trupeţii s-au uitat la generali spre a înţelege cum să ia azimutul. Şi l-au luat cu grăbire.

După alegeri, mulţi adversari politici se vor îmbrăţişa. Îşi vor repartiza hălcile de bunăstare. Jurnaliştii ce i-au slujit vor rămâne certaţi multă vreme. Sau, mai ştii, amintindu-şi că nu sunt decât sosiile acestor politicieni, îşi vor împărţi şi ei frăţeşte bunăstările ce-au mai rămas disponibile după redistribuirile “la vârf”.

Sinceritatea de ultim moment a dlui Băsescu, disperat de bine regizată, a lăsat mulţi jurnalişti cu gura căscată de admiraţie şi pe dl Nastase, perdantul, bouche bée de invidie. E rândul presei să caşte gura şi să spună care a fost contribuţia ei la năpasta că românii au avut de ales între doi comunişti “pocăiţi” prin fesenizare – unul fără faţă, celălalt fără obraz de preşedinte. Nu aceleaşi Mării cu alte pălării au fost alese, ci unele cu pălării trase bine peste ochi, ca să nu vedem că nu au ochi pentru Măria sa, Electoratul.

2004 putea fi un an istoric. S-a dovedit doar unul isteric. Şi contribuţia presei la acest eşec a fost esenţială. Prea mulţi jurnalişti s-au aruncat cu entuziasm sub incidenţa acelui “dricari ai vieţii publice”, etichetă lipită pe fruntea gazetarilor vremii sale tocmai de cel ce a apărat ca nimeni altul libertatea presei – Thomas Jefferson.

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in