“Pe ce te bazezi?”

 

Desen & Copyright @ 2012 - DION

 

Nu împărtășesc optimismul celor care sunt siguri că, după 29 iulie, dl Traian Băsescu va părăsi definitiv Palatul Cotroceni. Când citesc sau aud asemenea prognoze lovite de certitudine, îmi amintesc întrebarea care l-a făcut celebru pe unul dintre personajele lui Marin Preda: ”Pe ce te bazezi?” Eu, unul, vă pot menționa câteva dintre motivele pe care mă bazez, când cred că dl Băsescu are  șanse considerabile de a-și duce mandatul până la capăt.

Promulgarea Legii Referendumului de către președintele interimar în forma ceruta de CCR sporește șansele dlui Traian Băsescu. Deși opțiunea personală era pentru recomandarea Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept (a.k.a. Comisia de la Veneția), adică abordarea strict tehnică, juridică a problemei cvorumului, dl Crin Antonescu a dat câștig de cauză abordării (ca să nu spun uriașei presiuni) politice occidentale. Cred că, politic, a procedat înțelept. Comisia de la Veneția are dreptate, dar nu dă linii de credit etc.

În vreme ce dl Traian Băsescu  acceptă soluția referendumului, cuvântul de ordine al campaniei sale și al celei conduse de aliații săi este, din ce în ce mai pregnant, încurajarea neparticipării la vot. Printre argumentele etalate: votul este un drept, nu o obligație. Nici în atribuțiile Comisiei Europene, nici în cele ale CCR nu se află și aceea de a descuraja absenteismul sau de a muștrului în vreun fel  actele de prozelitism care invită la nepăsare cetățenească.

Biografia președintelui Băsescu este cea a unui supraviețuitor excepțional. Din acest punct de vedere, Domnia sa se află într-o ligă foarte restrânsă în care, îi place ori nu, stă în aceeași lojă cu dl Ion Iliescu. Prin supraviețuire nu înțeleg felul în care se târăsc, dintr-o legislatură în altă legislatură, politicieni de duzină. Mă refer la cei foarte puțini, care rămân sau revin foarte repede la suprafață, chiar în condiții dintre cele mai potrivnice. Cei pe care adversitățile îi întăresc.

Dl Traian Băsescu nu este populistul de toată mâna, care învață câteva sloganuri pe dinafară și apoi bate țara, televiziunile, radiourile și gazetele cu ele. Dl Băsescu chiar știe cui i se adresează, știe pe ce contează și își asumă riscuri care pe alții îi paralizează. Chiar și când se află cu un genunchi deja la pământ, dl Băsescu se repliază rapid, lăsând impresia că a fost vorba de o iscusită, bine controlată fandare: Ştiu că mare parte din români sunt supăraţi pe mine. În acelaşi timp este imposibil ca românii să nu fi văzut ce se întâmplă şi să nu realizeze ce se întâmplă.

Chiar și atunci când dărâmă, are puterea să pară, multora, un întemeietor. A spart PD-ul, a rupt PNL-ul, n-ar ezita să sacrifice și PDL-ul, dar nimeni nu are un mesaj mai dur decât Domnia  despre traseismul politic. Traseiștii care bat drumurile împotriva dlui Băsescu sunt percepuți, de mulți, drept niște hahalere. Traseiștii care bătătoresc poteca începută de dl Băsescu sunt, deseori, asimilați celor care vor să clădească “o nouă clasă politică”. Nu-mi spuneți că a induce o asemenea percepție este de colea, că nu vă cred.

Desen & Copyright 2012 - DION

Dl Cristian Țopescu se înșeală crezând că dl Traian Băsescu nu știe că nu se cuvine să folosim simbolurile păcii (Jocuri Olimpice) în măceluri politice. Este inutil să declari că “Niciodată, nimeni nu a mai folosit simbolurile olimpice în scopuri politice. Asta s-a produs doar în regimurile totalitare, pe vremea lui Hitler, la Jocurile Olimpice din ’36” cu gândul că așa ceva îl poate determina pe dl Băsescu să renunțe la un proiect abia lansat. ”Flacăra democrației” pare unora o idee falimentară. S-ar putea să constate că, dimpotrivă, a fost foarte eficientă.

Cei care au crezut că președintele Băsescu nu știe că nu se face să intervii, telefonic, în timpul unor emisiuni de televiziune spre a șterge podeaua studioului cu un invitat sau altul – un exemplu, doctorul Raed Arafat – se înșeală. Știe. Dar mai știe că un simplu Îmi pare rău că am intervenit în emisiune și-l rog pe dl Arafat să revină asupra demisiei” va da roadele scontate. Și a dat.

Dintre cei trei președinți ai României postdecembriste, dl Traian Băsescu a fost decretat de unii drept cel mai “anti-intelectual/anti-intelectuali”. Atunci, cum se explică faptul că azi (ca și în ultimii opt ani) dl Băsescu a fost președintele căruia atâția intelectuali i-au oferit un sprijin substanțial? Unii dintre ei au făcut-o chiar și după ce s-au declarat, nu o dată, dezamăgiți de o acțiune, o hotărâre, o declarație sau un gest al președintelui? E o prostie să credem că toți sunt niște simbriași mânați de interese meschine, pupini lamentabili etc. Asta nu înseamnă că unii nu sunt. Înseamnă doar că dl Băsescu a dovedit capacitatea de a ralia în jurul său și oameni pe care alții îi văd “în chip natural” oriunde, numai nu alături de Traian Băsescu.

Dacă este să acceptăm etichete de felul “lovitură de stat”, trebuie să ne gândim și la alt tip de lovitură – lovitura de imagine. Dl Băsescu a câștigat războiul mediatic extern (aici intră și simpatia multora dintre cancelariile politice majore) care poate contracara, definitiv, dificultatea în care îl pun pe dl Băsescu unele dintre mediile de informare în masă românești. Și în această bătălie, intelectualii câștigați de dl Băsescu, politicienii cu o bună cotă intelectuală și profesională (și)  “afară” au câștigat războiul pentru dl Băsescu.

ICR a fost acuzat că, sub conducerea dlui Horia-Roman Patapievici, a creat o rețea de “agenți de influență pro-Băsesecu”, ba, de ce nu, chiar spioni lucrând pentru ICR. O tâmpenie!

Ce a creat ICR, mai presus de orice, a fost o imagine mult mai bună a culturii române și a capacității românești de a face management cultural. Și-a apropiat oameni și instituții de cultură, oameni de presă. Le-a oferit șansa să cunoască mai bine România, a lansat și consolidat colaborări de altă complexitate decât înainte. Că aici au intrat și coterii de toate felurile, aranjamente, regim preferențial etc. – nimic nou sub soare.

Când ICR s-a simțit amenințat de noua guvernare, când ideea corectă că este mai potrivit să pui o instituție publică sub controlul unui organism decât sub controlul unui singur om a fost justificată printr-un document ce pare redactat, pe alocuri, în birourile României Mari sau pe laptopul dlui Dan Voliculescu,  este de înțeles cât de ușor le-a fost directorilor ICR din străinătate să stârnească solidaritatea artiștilor,  intelectualilor ori jurnaliștilor străini.

În asemenea încleștări, nici o parte nu prezintă informația integrală, necontrolată subiectiv. Informațiile corecte și incorecte s-au amestecat. Zvonurile au devenit mai mari decât realitatea. Alertați că se preconizează desființarea institutului, demiterea conducerii lui, instituirea unui feroce control politic, schimbarea misiunii institutului etc., colaboratorii, prietenii din afară ai institutului s-au solidarizat, adăugându-se sprijinului oferit de cei dinăuntru. Incompatibilitățile jenante în care s-au plasat, atâția ani, dnii Patapievici și Mihăieș nu constituie o chestiune externă, nu interesează pe nimeni  dintre colaboratorii străini ai institutului. Este o chestiune de “bucătărie internă”, strict românească. Dacă incompatibilitățile cu pricina nu au deranjat suficient acasă, de ce ar deranja ele “afară?”

Desen & Copyright 2012 - DION

Am scris, în urmă cu câteva luni, că USL ar face o eroare strategică dacă ar integra în agenda uniunii agenda personală a dlui Dan Voiculescu. Acesta din urmă a pierdut, definitiv, toate războaiele personale cu dl Traian Băsescu. Poate fi adevărat ce spun anumite sondaje — că popularitatea dlui Băsescu se află azi undeva între 8% și 10%. Există oare și sondaje corect efectuate care să ne spună care este popularitatea de care se bucură dl Voiculescu? Ea este, probabil, nici pe sfert din popularitatea de care se mai bucură încă președintele suspendat. Și atunci?

Dacă faci un alt sondaj, poți afla de la oameni nu doar ce a făcut rău, dar și ce a făcut bine președintele Traian Băsescu pentru România. Nu cred că un sondaj paralel ar putea oferi răspunsuri  “mai pozitive” la întrebarea: “Ce credeți că a făcut bine, pentru România, dl Dan Voiculescu?” Altfel spus: este adevărat că azi imaginea președintelui suspendat este substanțial deteriorată, dar imaginea dlui Dan Voiculescu este catastrofală. Obsesia dlui Voiculescu de a-l vedea pe dl Băsescu suspendat definitiv a fost preluată în agenda USL și a transformat unele dintre acțiunile noii guvernări în manifestări de somnabulism politic. Nu e sigur cine va cădea de pe streașină, duminică, 29 iulie: Traian Băsescu sau agenda USL?

Nu dl Traian Băsescu este vinovat că a învins în acest război de imagine. USL este de “felicitat” pentru cum s-a priceput să-l piardă. Când cel pe care-l etichetezi drept cel mai anti-intelectuali președinte postdecembrist te pune la pământ cu sprijinul intelectualilor care-l susțin, e timpul să realizezi cel puțin două lucruri. Primul: că intelectualii care te susțin au probleme în a descifra corect complexitatea jocul politic. Al doilea: că “puterea celor fără de putere” nu este, neapărat, o stare permanentă. Ferească Dumnezeu de puterea celui etichetat neputincios!

Dacă dl Traian Băsescu se află azi într-o situație mai dificilă decât altădată, asta s-ar putea dovedi rezultatul (prin cumul de lungă durată) acelei decizii care a constituit piesa de rezistență a strategiei sale de până acum: “președinte-jucător”. Într-o republică semi-prezidențială cum este România (mai pe înțelesul tuturor – nici câine, nici cățel), acest rol a avut succes pentru ceva vreme. Totuși, reîntorcându-ne la domeniul din care este preluat termenul de jucător, sportul, este de constatat că diferențele între jucători și arbitri sunt fundamentale.

În sport, arbitrul nu poate faulta. În politică, un președinte care decide să renunțe la statutul de om aflat deasupra măcelului dintre partide, alegând să fie jucător într-o echipă, se poate trezi faultând în stânga și-n dreapta. Este exact ce i s-a întâmplat și dlui Traian Băsescu. La rândul său, președintele Băsescu a devenit ținta unor faulturi; unele dintre ele cu nimic mai puțin grosolane decât cele comise de președintele-jucător.

Trezindu-se în rolul de arbitru, electoratul se află într-o stare de năuceală și nu prea știe cui să-i arate cartonașul roșu. Cei care cred că el îi va fi arătat neapărat dlui Traian Băsescu n-au aflat că electoratul se consideră mai degrabă jucător, decât arbitru. Dacă un jucător nu vrea să intre în teren, nici CCR, nici Angela Merkel, nici Comisia Europeană, nici Le Monde, nici José Manuel Barroso, nici FMI, nici Frankfurter Allgemeine Zeitung nu poate să-l oblige să joace.

Și-apoi, să nu uităm că vara este sezonul transferurilor de jucători. Unele pot fi foarte spectaculoase, cu totul neașteptate, chiar dacă indecent de scumpe.

Miercuri, 16 decembrie, 2009, cu prilejul validării de către CCR al celui de al doilea mandat de președinte câștigat, cu mari emoții, dl Traian Băsescu declara: “Obiectivul meu principal este ca fiecare român să simtă că președintele este și al lui, indiferent cum a votat pe 6 decembrie. Responsabilitatea unui președinte în exercitarea celui de-al doilea mandat este mai mare decât în primul mandat. Un alt obiectiv este acela de a fi mai bun în al doilea mandat decât în primul”,  ”/…/“Mie poporul român mi-a facut această onoare și trebuie să spun că, pe data de 6 decembrie, unii dintre români mi-au dat susținere, iar altii mi-au dat o lecție. Eu voi fi președintele tuturor românilor”.

Desen & Copyright 2012 - DION

Dacă tot s-a ajuns la jalnica soluție a unui referendum, pentru că ideea coabitării politice nu se află în abecedarul niciuneia dintre grupările care vor să conducă România, în mod normal cei care vor ieși la vot ar trebui să se gândească în ce măsură și-a onorat dl Băsescu promisiunea de a fi președintele tuturor românilor și dacă și-a atins obiectivul de a fi un președinte mai performant în al doilea mandat decât în primul. Acuzațiile pe care i le aduc adversarii săi politici ar trebui citite mai ales din această perspectivă.

A fi drepți cu dl Traian Băsescu nu înseamnă să ținem cu el. Înseamnă să fim drepți cu noi înșine. Fie că suntem cei care, în 2009, i-am dat votul, fie că suntem  cei care i-am dat o lecție. Din a da mereu lecții altora, nimeni nu învață mare lucru.

E mai înțelept să învățăm din  lecțiile care ni se oferă. Asta e valabil pentru toată lumea;  y compris dl Traian Băsescu.

 

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in