Paradoxurile noului autoritarism

 

Aşa s-a intitulat prelegerea susţinută de Ivan Krastev, joi, 19 octombrie a.c., organizată de Fundaţia Naţională pentru Democraţie (National Endowment for Democracy) la Ambasada Canadei din Washington, în seria Conferinţelor Seymour Martin Lipset dedicate democraţiei în lume. Am avut şansa să fiu invitat la toate celelalte şase ediţii anterioare ale acestui ciclu de prelegeri (2004, Fernando Henrique Cardoso – Scholarship and Statemanship; 2005, Francis Fukuyama – Identity, Immigration, and Liberal Democracy; 2006, Saad Eddin Ibrahim – Toward Islamic Democracies; 2007, Pierre Hassner – Russia’s Transition to Autocracy: The Implications for World Politics; 2008, Jean Bethke Elshtain – Religion and Democracy: Allies or Antagonists?; 2009, Nathan Glazer – Democracy and Diversity: Dealing with Deep Divides) şi trebuie să spun că prelegerea lui Krastev a fost, într-un anume fel, cea mai incitantă.

Îl ştiam din scris şi îl  întâlnisem rapid în câteva rânduri. Ultimele lui două cărţi în engleză – The Anti-American Century, co-editor Alan McPherson (2009) şi mai vechea (2004) Shifting Obsessions: Three Essays on the Politics of Anticorruption – s-au bucurat de mare atenţie printre specialişti. Articolele pe care le semnează în the Wall Street Journal, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Le Monde, the Financial Times, the Journal of Democracy sau pe OpenDemocracy.net au consolidat reputaţia unuia din cei mai interesanţi analişti ai Europei de Est.

Născut în 1965, Krastev este cu totul dezinhibat când vine vorba de dileme ale comunismului european, întrebări care au devenit un fel de obsesii pentru analiştii politici cu 20 sau 30 de ani mai vârstnici decât el. Alegând Rusia drept studiu de caz pentru prelegerea sa, el a precizat încă de la început că nu a făcut-o pentru că Rusia reprezintă ţara viitorului. Rusia, crede Krastev, nu este acea ţară a viitorului dar descifrând mecanismele ei de astăzi, poţi înţelege cam cum vor arăta viitoarele forme de autoritarism.

În afară de a avea o minte brici, Krastev are un umor extraordinar. Înalt, masiv, vorbeşte liniştit şi cu vocea bine strunită a unui gentleman de şcoală veche. Dar replica lui este mai întotdeauna şfichiuitoare. Cândva, întrebat câte centre ale puterii se fac simţite la Moscova, Krastev a răspuns: ”În mod cert, este vorba de două grupuri – grupul lui Putin şi grupul lui Medvedev. Nu se ştie însă cărui grup îi aparţine Medvedev”. Răspunsul lui Krastev a făcut înconjurul Kremlinului şi reacţiile au fost dintre cele mai diverse.

În fond, aceasta şi este la qualité maîtresse a liderului Centrului pentru Strategii Liberale de la Sofia: stârneşte reacţii de toate felurile, nu lasă pe nimeni indiferent. Poţi fi ori nu de acord cu o interpretare dată de el, dar nimeni nu se plictiseşte citindu-l sau ascultându-l. Este, cum îl caracterizează unul dintre prietenii săi, ”consecvent dar nu dogmatic”. Analizând politicul, nu se trezeşte alunecând  el însuşi în salopeta ideocratului/ideologului.

Punctul de plecare al prelegerii sale l-a constituit un text publicat în 1994 de Seymour Martin Lipset şi Gyorgy Bence  – Anticipations of the Failure of Communism (Theory and Society, Vol.23, No.2, aprilie 1994). Fragmente din acest text fuseseră prezentate anterior de Lipset, în august 1992, la Pittsburgh (American Sociological Association) şi de Bence, în 1993, la Washington (Woodrow Wilson International Center for Scholars). Printre cei ce au oferit autorilor sugestii înaintea structurării  formei finale a articolului s-a numărat şi Vladimir Tismăneanu.

Lipset şi Bence încercau să descifreze cauzele pentru care toate armatele de analişti politici fuseseră incapabile să prevadă căderea comunismului. Dincolo de comparaţia cu munca meteorologilor, pe care o faceau Lipset şi Bence, muncă “subminată” de numărul necunoscut de variabile şi de relaţiile complexe între ele, trebuie că există ceva mai important ce aseamănă eşecurile din prognozarea vremii şi cele din prognozarea schimbării anotimpurilor politice. Ce ar putea să ne ajute să nu ne înşelăm şi de data aceasta? Ce face forţa noilor forme de autoritarism?

Există două locuri comune care-l fac pe Krastev să afirme că autoritarismul rus de astăzi este plicticos şi dacă nu înţelegem acest lucru analizele politice dedicate subiectului riscă şi ele să devină plicticoase.

Nici explicaţia că ar fi vorba de imensele resurse de petrol, nici cea potrivit căreia autocraţia este în sângele rusesc nu i se pare altceva decât un clişeu răsuflat. Explicaţii mai plauzibile privind şansele autoritarismului rusesc de azi de a se menţine ar fi: 1) o represiune moderată; 2) natura postcomunistă dar şi postdemocratică a noului autoritarism; 3) frontierele deschise.

Frontierele deschise joacă un rol cheie în analiza lui Krastev. Făcând saltul înapoi, el aminteşte că milionul de soldaţi sovietici deportaţi după război în Siberia la ordinul lui Stalin avea o singură vină: văzuse Europa Occidentală. Azi, graniţele sunt deschise – se poate intra în Rusia, se poate ieşi din Rusia. Diferenţa esenţială între a pleca în Siberia, cândva, şi a te stabili la Londra, astăzi, este că în Siberia ajungeai, fiindcă aşa hotăra cineva; la Londra te stabileşti, fiindcă aşa ai hotărât tu. Nu se poate spune că locuitorii Rusiei de azi iubesc noua formă de autoritarism, dar o tolerează cu mult mai bine decât se aşteptau atâţia politologi occidentali. Şi aici Krastev dezvoltă opţiunea plecării.

Un Putin obsedat  de o stabilitate  ce nu se obţine decât prin acumulare de capital şi teamă de reforme nu produce disidenţă. Produce opoziţie. Iar cei ce se opun sunt liberi să plece, şi foarte mulţi chiar pleacă. Dizidenţii sunt cu adevărat cei periculoşi, fiindcă astăzi nu mai pleacă. Rămân şi-ţi fac mizerii. Soluţia? Învrăjbeşti elitele, le ajuţi să se atomizeze în grupuri şi grupuscule irelevante, le faci să iasă în stradă şi numărul celor ce li se alătură va fi nesemnificativ pentru a periclita stabilitatea noului regim autoritar.

Comparat cu regimul Elţîn, perioada Putin pare mai autoritară. În fapt, spune Krastev,  în vremea lui Elţîn numărul celor privaţi de libertate a fost de două ori mai mare decât al celor aflaţi astăzi în închisori. Statul era pe vremea aceea prea slab spre a fi represiv. Represiunea venea din partea grupurilor de tip mafiot, a entităţilor nestatale etc. Tot ce putea să facă statul era să aresteze membri ai unor asemenea entităţi. În general, figuri de mâna a doua sau a treia. Interlopi de duzină.

Ivan Krastev consideră că autoritarismul rusesc de astăzi produce o enormă cantitate de cinism social. De ce să se omoare clasa de mijloc rusească să transforme Rusia într-o Germanie, când mulţi dintre membrii ei se pot duce în Germania. Ca să nu mai spun că, oricât ar încerca ei să transforme Rusia într-o Germanie proiectul nu ar fi decât o utopie. Nu se lucrează, se pleacă. În acest moment, afirmă Krastev, Rusia se poate lăuda că are  o clasă de mijloc off shore. Oare numai Rusia se poate mândri cu o asemenea tristă performanţă?

 

Ilustrație & Copyright © 2010 - ALEX DIMITROV

Aşa cum au greşit în trecut, mulţi analişti politici se pot înşela şi azi, dacă vor continua să creadă în existenţa unei irepresibile nevoi de democraţie la scară planetară. Mulţi dintre activiştii politici ce invocă democraţia o fac pentru că se poartă, e la modă. Mulţi dintre cei care joacă golf nu o fac fiindcă le place golful, ci pentru că toată lumea importantă joacă golf. E vorba de un statut social. Tot aşa, multă lume vorbeşte despre democraţie şi reforme democratice, fiindcă dă bine, te include în lumea bună. Evident, în asistenţa ce îl asculta pe Krastev se aflau nu doar mulţi împătimiţi ai democraţiei dar şi  jucători de golf.

Multă vreme, nu puţini analişti politici au pedalat pe ideea că un stat autoritar nu creează loialitate. Dar aşa cum stabilitatea nu este acelaşi lucru cu stagnarea, nici loialitatea nu este acelaşi lucru cu dragostea. Da, afirmă Krastev, mulţi ruşi nu iubesc statul autoritar de azi, dar loiali îi sunt. A pleca şi mai ales a te gândi tot timpul să pleci este a nu deranja cu nimc statul autoritar. Şi a nu-l deranja este, într-un fel, un semn de loialitate pe care autocraţii îl preţuiesc şi îl încurajează.

Samuel Huntington credea că un stat nedemocrat este asemeni unei jumătăţi de casă. Şi, cum o jumătate de casă nu poate rezista prea mult intemperiilor, nici un stat nedemocrat nu are şanse pe lungă durată. Krastev crede că a venit vremea să arătăm mai mult scepticism faţă de un asemenea diagnostic. Asistăm la diferenţe esenţiale în ceea ce constituia cândva monolitul comunist. Corea de Nord ilustrează o stabilitate cu graniţe închise. Rusia – o stabilitate cu graniţe deschise. Care dintre cele două forme de autoritarism este a viitorului şi care a trecutului?

În sfârşit, Ivan Krastev nu a uitat să amintească de Marchizul de Custine, care mărturisea că nu era deranjat de ruşi că sunt aşa cum sunt, ci de faptul că pretind că sunt asemeni occidentalilor.

E greu de ştiut câţi ruşi pretind astăzi cu mândrie că sunt asemeni occidentalilor. Iar dacă vrem să aflăm cât de durabilă ar putea să se dovedească noua formă de autoritarism rusesc, ar fi poate mai înţelept să-i întrebăm pe meteorologi decât să ascultăm la unele din fostele glorii ale sovietologiei.

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in