Orbán Viktor – chinez sau indian?

101

Declarații recente ale premierului maghiar Orbán Viktor legate de o posibilă abandonare a democrației liberale au făcut ocolul lumii. Neliniști mai vechi legate de felul în care înțelege premierul maghiar democrația și asumarea trecutului politic al Ungariei au dat în clocot. Sunt semne că focul neliniștilor se va înteți; gazul turnat peste foc va curge din belșug.

Motivele reale de îngrijorare nu pot fi negate. Motivele pentru care dlui Orbán Viktor i se pun în cârcă și lucruri pe care nu le-a săvârșit ori nu suntem sigur că intenționează să le comită țin de mâzga luptei politice. Dar, când prietenul meu Tamás Gáspar Miklós (o minte strălucită) afirmă aici “Regimul domnului Orbán nu este fascist. Nu încă.”, devin mai insomniac decât sunt.

Țara pe care o vizitez cel mai des, de mulți ani, este Ungaria. Am acolo mulți prieteni. Pe vremuri erau ei înșiși prieteni la cataramă. Azi sunt adversari politici ireconciliabili. Pentru a nu-mi înnegura sejururile acolo, întreb din ce în ce mai rar un prieten budapestan ce face prietenul nostru comun X. Altfel, auzind răspunsul, mă simt ca la București: ”E un ticălos!”, “E un comunist împuțit!”, “E un fascist nenorocit!”, E un liber-schimbist găunos; ba e de dreapta, ba e de stânga!”

Scopul acestor rânduri nu este de a încerca să explic ce s-a întâmplat, și de ce, cu marile prietenii politice est-europene ale anilor 80. Pentru asta ar fi nevoie de o carte, una prea tristă pentru a avea încă puterea să o scriu. Scopul acestor rânduri este să amintesc că democrația neliberală nu este o opțiune care l-ar singulariza pe dl Orbán Viktor.

Mai important, nu este o opțiune pe care Occidentul o refuză, în fapte, pe cât te tare o condamnă în discursuri. Anii 70-80 sunt departe, cu toată platforma lor dedicată respectării Drepturilor Omului. Occidentul, care, datorită câtorva crize economice majore, a descoperit limitele prosperității economice, acceptă – tacit și de mult – existența limitelor prosperității civice, acolo unde economicul și socialul se însănătoșesc.

De ce cred atâția oameni politici că prosperitatea economică și prosperitatea civică se exclud reciproc, rămâne pentru mine un mare mister. Ca și oamenii politici. Mai ales cei pe care-i cunosc ori chiar îmi sunt prieteni.

Democrațiilor liberale, dar neperformante economic și social, în a căror consolidare Occidentul nu mai este dispus să investească fonduri nelimitate, același Occident nu le mai opune strict antagonic democrațiile neliberale, dar mai performante economic și social. Sau o face mai mult în mod declarativ, uneori doar “de ochii lumii”.

Dl Orbán Viktor știe acest lucru. A avut și confirmări – în urmă cu doar câțiva ani, exact în săptămâna când de la Bruxelles primea încă un ultimatum, era primit cu ropote de aplauze la Strasbourg. Și atunci?

Pariul său ar putea fi acela de a scoate Ungaria din dezastrul economic în care a prăbușit-o democrația (mai) liberală, dar total neperformantă economic și social, a guvernărulor socialiste, guvernări la dispoziția căror Occidentul a pus fonduri substanțiale, fără vreo garanție că beneficiarii știu ce înseamnă accountability.

E posibil ca dl Orbán Viktor să considere că mulți creditori îi prezintă o notă de plată care trebuia achitată de alții – guvernanții socialiști, dorlotați ai Occidentului, cărora nu prea li s-a pus sula în coastă nici să dea banii înapoi, nici să folosească sprijinul primit pentru a determina îmbunătățiri economice și sociale.

Că dl Orbán Viktor va câștiga acest pariu și cu asta își va redobândi sprijinul imens pe care l-a avut cândva din partea electoratului țării sale e greu de știut. Că, în cazul unor progrese economice și sociale substanțiale făcute de Ungaria, Occidentul va închide ochii în fața unui stil de conducere neliberal, este iarăși greu de știut. Că dl Orbán Viktor joacă mai mult decât riscant, nu mai este nicio îndoială.

Tema legitimității ori ilegitimității democrațiilor neliberale nu s-a născut odată cu viziunea politică a dlui Orbán Viktor. Un analist politic de talia lui Fareed Zakharia a scris pagini memorabile pe această temă  (The Rise of Illiberal Democracy) cu mulți ani în urmă. E doar un nume dintre multele care s-au ocupat de acest subiect.

Reiau mai jos un text publicat pe această temă în urmă cu patru ani – 9 iunie, 2010. Este, dacă vreți, un studiu de caz (India vs. China sau mai bine zis India sau China?) în care protagoniștii dezbaterii au fost specialiști de un alt calibru decât cel al zecilor de dătători cu părerea care încearcă să istovească o temă atât de complicată.

Dacă sumbra previziune a prietenului meu Tamás Gáspar Miklós în legătură cu stilul guvernării dlui Orbán Viktor se va adeveri, atunci nu despre o democrație neliberală va fi vorba, căci fascismul nu este o democrație – nici liberală, nici neliberală. Este cu totul altceva. Un altceva pe care nu e bine să-l confundăm nici cu o democrație neliberală, nici măcar cu un stat neliberal.

Criticat de optimiști gălăgioși (și lipsiți de soluții prin care democrația să se poată autoapăra), pentru viziunea prea sumbră propusă de una dintre cărțile lui fundamentale — “Cum pier democrațiile” (1983) — , Jean-François Revel ne prevenea că “Până la urmă, democrația s-ar putea dovedi a fi fost un accident istoric, o paranteză care se închide sub ochii noștri”.

Dincolo de magnitudinea istorică a unei asemenea nefaste desfășurări, mărturisesc că pentru mine, un Orbán Viktor punând umărul la închiderea unei asemenea “paranteze” pentru țara sa, ar constitui o înfrângere personală. De aceea, plictisitor de pesimist din fire, îmi impun să fiu ceva mai optimist, măcar preț de un articol. Acesta.

Ochii, însă, nu-i pot ține decât deschiși.

dt_signature2-e1270748737227[1]

Napoleon-e1281485953821

 

STATUL: DE DREPT, DE DREPȚI ȘI DEGEABA

Când doreşte să vadă unde se află şi încotro se îndreaptă Asia, America (administraţii politice, analişti politici, oameni de afaceri, organizaţii neguvernamentale şi non-profit, universitari, jurnalişti  etc.) priveşte frecvent şi comparativ la India şi China. Numitorul comun este factorul demografic – populaţii imense. Diferenţele specifice sunt determinate de modele istorice foarte diferite: în India, democraţia a prins rădăcini; în China, regimurile autoritare nu constituie simple ”accidente de parcurs” istoric.

Constantul progres economic de care se arată capabilă China ultimului deceniu reaprinde o dezbatere pe care o anunţa, în urmă cu peste un deceniu, Fareed Zakharia. El atrăgea atenţia că democraţiile neliberale (The Rise of Illiberal Democracy) dar capabile de performanţe economice și sociale vor fi acceptate chiar şi acolo unde, până acum două decenii, lipsa lor de respect pentru drepturile omului le transformase într-un fel de paria internaţionale.

Câţiva ani mai târziu, 2002, Steven Levitsky (Harvard) şi Lucan A. Way (Toronto) publicau The Rise of Authoritarian Regimes şi Competitive Authoritarianism – The Eemergence and Dynamics of Hybrid Regimes in the Post Cold War Era. Se analizau locuri unde un regim autoritar acceptă nişte supape prin care opoziţia îşi poate spune cuvântul, proces în urma căruia oameni ai regimului îşi pot pierde funcţiile şi, cine ştie, într-o bună zi chiar și regimul se poate trezi pierzând nişte alegeri.

Apărută la Stanford University Press, în martie acest an, cartea Teresei Wright Accepting Authoritarianism: State-Society Relations in China’s Reform face obiectul multor discuţii sau devine un termen de referinţă în multe analize comparative dedicate binomului India-China. De curând, Fundaţia Naţională pentru Democraţie (National Endowment for Democracy) a organizat o dezbatere intitulată  China, India, and the Future of Democracy (China, India şi viitorul democraţiei ).

Panelişti pe măsura temei – Francis Fukuyama (Stanford), Summit Ganguly (Bloomington), Bruce Gilley (Portland), Andrew Nathan (Columbia University), Larry Diamond (Stanford) şi Marc F. Plattner (International Forum for Democratic Studies, co-editor, Journal of Democracy).

Pentru panelişti consensul l-a constituit faptul că India ilustrează ce se înţelege printr-un stat de drept (Rule of Law), iar China un regim politic autoritar. Diferenţele de opinie s-au înregistrat cu privire la viitorul democraţiei în cele două ţări. Mai mult – a revenit ideea că, la urma urmelor, atâta vreme cât economic o ţară este stabilă, ba mai face şi progrese în domeniul social, mulți dintre cetăţenii ei îşi pun din ce în ce mai rar întrebări precum Dar, cu democraţia cum rămâne? Despre drepturile omului când mai discutăm? Unde este dreptul meu la liberă exprimare?”

Ca în cazul multor analize de acest fel, şi comparaţia India-China invită la o puzderie la false întrebări. Iată una dintre ele: ar da indienii democraţia lor haotică pe o structură autoritară dar cu stabile progrese economice? Intrebarea este fundamental falsă fiindcă, indiferent de cum se uită restul lumii la ele, India nu se uită la China şi China nu se uită la India spre a împrumuta una de la cealaltă un anume model. Nici dacă vor, nu pot. Social, India este foarte eterogenă, China – mult mai omogenă. Instituţiile lucrează diferit în contexte diferite.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre influenţa pe plan internaţional a celor două ţări. Evident că evoluţiile din China şi India sunt urmărite cu foarte mare atenţia, dar asta nu înseamnă, neapărat, că ele şi influenţează foarte mult pe alţii. În fapt, India şi China nu se arată interesate în a exporta influenţă. Modelul sovietic nu mai există. India se arată chiar mai dezintersată decât China în privinţa evoluţiilor din proximităţi arzătoare. Considerând că în asemenea analize comparative, India reprezintă statul de drept şi China statul politic autoritar, nu sunt puţin cei care cred că India nu e un bun ambasador al democraţiei.

Ce văd ceilalţi? Factorul demografic rămâne comun, dar ridică celor două ţări probleme diferite. China se confruntă cu un număr imens de bătrâni şi politica acelui doar un copil pe familie o pune în pericol de a se vedea, în curând,  depăşită democrafic de India. În schimb, India se confruntă cu un număr imens de tineri fără perspectiva unui loc de muncă. Care dintre cele două ţări va avea de rezolvat (şi cum?) în viitor probleme sociale mai dificile?

În China, populaţia rurală pare să accepte standardele de trai mai mici decît cele ale populaţiei urbane. În India, eradicare sărăciei rurale a eşuat. În China, disparităţile economice din mediul urban sunt mai uşor acceptate, existând reacţia că, da, dacă celălalt doarme mai puţin, muncește mai mult şi câştigă mai bine, asta e. În India, aceleaşi disparităţi sunt, pare-se, suportate mai greu. Numărul maşinilor obscen de scumpe (Lamborghini a fost citată) făcându-şi cu greu loc printre coloanele de flămânzi taie unora apetitul pentru democraţie, dar nu într-atât încât să le stârnească un interes constant pentru discursul gherilelor politice maoiste.

În China, aparatul birocratic înseamnă Partidul. Şi Partidul răspunde cum şi cât vrea el – oricui. Un soi de autoritarism nediscriminatoriu. În India, la nivel naţional, instituţional lucrurile par a sta mai bine, dar, în viaţa cu zi cu zi, Statul nu răspunde decât privilegiaţilor. Redresarea situaţiei vine din partea tehnologiei. Dacă vrei să cumperi un bilet de tren de la ghişeu, trebuie să dai bacşiş. Şi unii nu au de unde să dea. Intri pe Internet şi cauţi biletul on line. Dacă sunt locuri, n-ai nici o problemă. Internetul este orb la diferenţele de castă. Problema rămâne egalitatea accesului la… Internet. Sau, cum numea Pippa Norris, cu ani în urmă, tehnologia – The Digital Divide/The Great Divide.

În China politicului autoritar, masele pot fi mobilizate în orice moment şi în felul acesta proiecte foarte costisitoare pot fi realizate. India statului de drept nu are pârghia iobăgiei moderne. Cu toate acestea, stă China mai bine în ce priveşte limitarea cauzelor ce determină încălzirea globală? Datele spun că nu. Aşadar, acel ”Environmental Authoritarianism” de care este acuzată China nu dă rezultate mai bune decât acel lasă-mă să te las al Indiei.

Şi datele folosite de instituţiile internaţionale (World Bank) prezintă puncte slabe. Aşa numitele date totale (aggregated data) sunt înşelătoare. Dacă le desfaci până la cel mai simplu indicator, poţi avea surpriza să vezi că, de pildă, mesajul lor în legătură cu unele stări de fapte din India este înşelător. Unele state o duc aşa de bine încât – mai în glumă şi mai puţin în serios – s-a sugerat chiar că, în cazul lor, secesiunea ar fi un pas înţelept.

De unde vin, în fond, diferenţele de adâncime? Din rolul jucat în cele două imense spaţii geografice şi demografice de relaţia între politic şi religie. Amândouă au cunoscut organizarea tribală, dar numai una a avut un Ev Mediu – cealaltă, nu. În India, religia subordonează politicul; China nu are o ”religie naţională”, este un conglomerat religios. Totuşi, stat de drept, India nu permite Prinţului să facă tot ce-i dă prin cap. În China de astăzi — performantă economic – Prinţul/Partidul nu poate realiza ce a realizat, pe lungă durată, China dinastică.

Lungă durată, am zis? Atunci, ce cred paneliştii pe care i-am ascultat? Aici opiniile sunt foarte diferite, cu tot spectrul lor de nuanţe. Iată limitele (fluide, fireşte!) acestui spectru: în vreme ce pentru  Francis Fukuyama e greu de acceptat că în lipsa statului de drept, o ţară poate continua la nesfârşit să fie performantă, şi că, mai devreme ori mai târziu, capotează, Andrew Nathan este sigur că pentru China un asemenea eşec nu se întrezăreşte încă. La mirarea unora, Nathan adaugă “Cel puţin, în timpul vieţii mele un asemenea eşec e foarte improbabil”. Nu mă întrebaţi câţi ani are Andrew Nathan. Când e vorba de ani, Istoria nu își pierde timpul cu anii oamenilor. Operează cu secolele, mileniile ţărilor.

Dacă India ilustrează statul de drept (o democraţie stabilă, cu slăbiciunile ei), China statul de drepţi (un regim autoritar, cu performanţe economice), România este un exemplu al statului degeaba.

“Indicatorii” îi cunoaşteţi mai bine ca mine.)

(9 iunie, 2010)

 

 

 

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in