OPORTUNISM. GARGARĂ. ESCROCHERIE (II)

Photo-blog-7-150x150[1]Linșajul

Pornind de la emisiunea de tristă faimă a Antenei 3 în care un grup de ciomăgari și-a practicat vocația pe “obiectiv Andreea Pora”, a fost rostit, pe bună dreptate, și termenul de “linșaj”. Bună ocazie pentru unii să reamintească, a mia oară, cât de năpăstuiți sunt și ei de condeie “resentimentare” și cât de multă nevoie este de solidaritate în fața agresiunilor.

Incapabil să mai distingă între atacuri murdare la adresa Domniei Sale și critici aspre, dar justificate, dl Vladimir Tismăneanu a devenit, în propria-i închipuire, un soi de “una víctima inocente”. 

În realitate, dl Tismăneanu a avut și are parte de mult mai multă solidaritate decât un pluton de călugărițe prigonite. Există însă și situații în care, oricât de mult ai dori să fii solidar cu Domnia Sa, e imposibil să fii.

În loc să răspundă observațiilor critice exprimate de un analist american în legătură cu slăbiciuni ale Raportului Final al Comisiei Prezidențiale Pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, acceptând să se angajeze într-o dezbatere profesională, dl Tismăneanu a preferat să-l reclame pe autorul observațiilor critice conducerii instituției al cărui angajat este acesta din urmă.

Nu pot fi solidar cu asemenea acte. Nu pot fi decât siderat că pâra poate fi practicată de oameni ale căror pretenții de onorabilitate academică sunt mai mari decât Everestul.

Aria proletcultistă a intimidării  — “Dai în mine, dai în tine,/dai în fabrici și uzine./Dai în școli, laboratoare,/dai în clasa muncitoare.” — mi se pare la fel de inacceptabilă și atunci când este interpretată “în registru neoconservator.”

95

În urmă cu zece ani (iunie 2004) mă alăturam echipei de editorialiști de la Jurnalul Național – Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Emil Hurezeanu, Andrei Pleșu și Vladimir Tismăneanu. Cel de al doilea text pe care-l semnam se numea “Linșaj”. Deși relațiile mele cu dl Tismăneanu nu mai erau ce fuseseră cândva, textul era un gest de solidaritate cu Domnia Sa, devenit în acel moment un fel de țintă nemișcătoare.

Nu am regretat niciodată scrierea acelui text. Regret însă că temerile care începuseră să fie exprimate de pe atunci în legătură cu dl Tismăneanu s-au dovedit cu mult mai robuste decât speranța mea că dl Tismăneanu trecea printr-o “pasă proastă.”

Nu există niciun conflict între cele pe care le-am scris atunci (și nu doar atunci) și ce cred astăzi despre ultimii aproximativ zece ani de activitate propagandistică din cariera dlui Vladimir Tismăneanu, carieră pe care o speram doar academică.

Conflictul major este unul singur – cel dintre ce ar fi putut să rămână dl Tismăneanu, după îmbrățișarea valorilor democratice, și ce ține morțiș să dovedească a fi devenit după acel detur prin “codrii democrației”, detur care, pare-se, l-a epuizat definitiv.

Mă refer la fapte, nu la vorbe, căci vorbele sunt folosite, deseori, pentru gargară.

Iată acel text:

“Om de o perfectă civilitate, chiar şi atunci când îi spunea preopinentului  său un lucru dintre cele mai neconvenabile, Ronald Reagan o făcea cu pasiune, convingere, dar nu cu patimă. De cele mai multe ori, o făcea cu un umor fără pereche. Pentru el, nu a fi în dezacord era problema, ci felul  dezagreabil, chiar penibil, în care ne putem înfăţişa atunci când o facem:  “Disagreeing is OK. But, let’s disagree without being disagreeable”.

Mi-am amintit acest îndemn al lui, pe când îmi făceam nişte note  pentru a scrie despre cartea de convorbiri între preşedintele Ion lliescu şi dl Vladimir Tismăneanu. Multe dintre nedumeririle mele i le-am împărtăşit dlui Tismăneanu în câteva lungi discuţii ca şi consternarea produsă de către un episod care nu are nici o legătură cu cartea. Dar am amânat să-mi fac publice  gândurile despre Marele Şoc, după ce am observat – mai întâi cu un amuzament uşor inconştient, apoi cu o amărăciune îngrijorată – că prea multe texte avându-l în atenţie pe dl Tismăneanu dau azi impresia unui tir concentrat.

Ar fi stupid să acuz un complot, o decizie prin consens. Linşajul e rareori rezultatul unei decizii colective. Sunt suficiente existenţa unei mase critice a nemulţumirii şi gestul de a arunca primă piatră. Celelalte încep să vâjâie prin aer cât ai zice peşte.

Toţi putem deveni controversabili într-un moment sau altul. Toţi putem călca în străchini. Toţi putem fi ori doar părea alienaţi de propriile noastre credinţe sau principii. De ce nu suntem cu toţii obiectul unei lapidări? Cum s-a născut această masă critică a nemulţumirii, a dezamăgirii faţă de dl Tismăneanu?

Nu voi intra acum în toate detaliile care mă frământă. Mă rezum să  spun că, da, îi înţeleg pe cei care au rămas descumpăniţi să-l audă pe dl  Tismăneanu declarându-l pe dl Becali “om politic” şi “creştin-democrat”. Da, am  suspinat şi eu când dl Tismăneanu a invocat motivul vizitei la Pipera, căci, la urma urmelor, suntem liberi să vizităm pe cine vrem. Da, cred că profesorul  britanic Tom Gallagher ridică în afurisirile sale fluviu şi chestiuni care merită, trebuie discutate.

Dar mi se pare inacceptabil să-l văd pe reputatul politolog  îmbrâncit din Consiliul Consultativ al unei publicaţii pentru care a făcut  extrem de mult, luat în tărbacă de autoproclamatul comisar pentru România cu problemele imbecilei corectitudini politice, urecheat de bursierul tuturor ligilor de apărare împotriva licuricilor naţionalişti români ori zeflemisit de pretutindenarul care nu mai ştie diferenţa (toate numele invocate sunt  respectabile) între Nestor Rateş şi Petru Rareş ori Visteriile Muşat şi Petru  Muşat.

Unul dintre motivele pentru care am acceptat o mai veche invitaţie de a scrie în acest ziar a fost acela de a-mi declara solidaritatea – nu cu tot ceea  ce publică dl Vladimir Tismăneanu, nu cu toate concluziile la care ajung analizele Domniei sale, nu cu toate relaţiile pe care le cultivă, ci solidaritatea cu setul de valori democratice pe care le slujeşte strălucit prin scris de peste  două decenii. Solidaritatea cu dreptul Domniei sale de a se afla în eroare, fără a fi decapitat pentru trădări nedovedite, comploturi imaginare sau presupus haimanalâc profesional şi etic.

Dacă astăzi acceptăm linşajul împotriva cuiva, practic acceptăm  legitimitatea lui împotriva fiecăruia dintre noi. Când suntem mai înclinaţi să scuipăm decât să îmbrăţişăm, când suntem extrem de preocupaţi de  vinovăţia altora faţă de noi, dar dormim fără vise cu capul în poala vinovăţiei  noastre faţă de alţii, ceva nu e în regulă cu noi.”

43

Devenit un soi de comisar, de monitor al clasei care plesnește elevii peste degete cu linia sau nuiaua, când nu sunt de partea cui dorește Domnia Sa, dl Tismăneanu dovedește un curaj eroic în fața ridicolului.

Într-o “Despărțire de Marius Oprea” găsim cel puțin două afirmații antologice prin lipsă de respect față de adevăr.

Prima: “Nu este adevărat că GDS ar fi devenit o organizație în serviciul unei tabere politice. Diversitatea de opinii continuă să ghideze filosofia Grupului.”

Interesant.

Totuși, publicația care l-a îndepărat pe dl Tismăneanu din Consiliul ei Consultativ a fost chiar revista “22”, editată de GDS, pentru că a realizat o carte de interviuri cu președintele Ion Iliescu: Marele Șocdin finalul unui secol scurt. Despre comunism, postcomunism, democrație.

După ce, sub presiuni la care nu a putut rezista, dl Tismăneanu a început să-l atace pe omul căruia îi solicitase privilegiul de a scrie o carte împreună, politologul a fost reprimit în Consiliul din care fusese exmatriculat.

Tot ce îi impută de atunci dl Tismăneanu dlui Iliescu sunt lucruri pe care cel dintâi le știa și când i-a propus celui de-al doilea realizarea acelei convorbiri fluviu.

A doua. În finalul unei “Despărțiri de Marius Oprea” , dl Tismăneanu scrie:

În clipa când te-ai fi așteptat să-și pună semnătura pe un apel susținut de sute de jurnaliști, publiciști, intelectuali dezgustați și revoltați de mizeria din presă și dornici să reafirme principii deontologice indispensabile, să sprijine statul de drept și civilitatea spațiului public, fostul jurnalist al “Europei Libere”, fostul redactor al revistei “Cuvântul”, se desparte de cei cu care a fost odinioară solidar. La rândul meu, cu mare amărăciune, mă despart de Marius Oprea.”

“Cu mare amărăciune?”

Pe dracu! Îți trebuie o imensă doză de cinism și un dispreț suveran pentru adevăr ca să pui pe hârtie asemenea rânduri în 2014 după toate cele instrumentate împotriva lui Marius Oprea în 2009.

Vorba unui comentator hâtru: “Eu credeam că dl profesor Tismăneanu s-a despărțit de dl Marius Oprea când l-a lucrat pe la Președinție și pe la Boc, pînă i-a luat institutul lui Oprea, bașca institutul lui Zamfirescu. Apăi dacă aia nu a fost despărțire o fi fost… apropiere, da’ s-a apropiat așa de tare de Oprea, că pe bietul Oprea îl mai ustură și azi.“

101

Drumurile publice ale României acestui început de an sunt înzăpezite de neaua căzută din cer.

Drumurile discursului public românesc ale acestui început de an sunt înzăpezite de grafomania din ce în ce mai agitată a unui propagandist revitalizat de circumstanțe favorabile acestui tip de “precipitații atmosferice”.

Dl Vladimir Tismăneanu ninge peste românii de pretutindeni cu diagnostice “apodictice” și cu analogii mai grele decât calota polară. Un demers urmărind parcă înghețarea arterelor dezbaterii publice și instaurarea unei glaciațiuni care să conserve, pentru eternitate, mustața lui Stalin pe un fals chip al lui Michnik. Cum ar veni, un rânjet cu chip uman.

Dacă, în 1946, Andrei Jdanov a îmbogățit “democrația culturală sovietică” cu faimoasa lui doctrină (“Singurul conflict posibil/acceptabil în cultura sovietică este conflictul între bun și cel mai bun”), dl Tismăneanu se zbate să impună în discursul public românesc o doctrină la fel de jdanovistă – “Singura opțiune în discursul public românesc este între ce zic eu azi și ce am zis eu alaltăieri. Ce o să zic eu mâine e Biblia societății civile și voi trebuie să mă urmați, altfel…”

Altfel ce?

Altfel o să fiți demascați, înfierați și pârâți. Altfel o să vă treziți, asemeni dlui Vasile Ernu, cu o carte nepublicată, deși contractată etc.

Propunând o analogie, gongoric-deplasată, între spiritul istoricei inițiative cetățenești Charta ’77 și justificatul PROTEST al JURNALIȘTILOR împotriva practicilor DEGRADANTE din presă, dl Tismăneanu se plasează în ipostaza unui Vasile Roaită despre care nimeni (nici măcar Vasile Roaită însuși) nu mai înțelege de ce trage sirena.

Important însă este ca sirena să suuune! Să țiiiuie! Să vesteaaască!

“De ce trag clopotele, Mitică?” “De frânghie.”

dt_signature2-e1270748737227[1]

 

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in