Ochii lui Putin, crucea sfințită la Ierusalim și arta geostrategică a povestirii

Photo-blog-71-150x150[1]

Opțiunea nefericit-restrictivă de a alege dintre două rele pe cel care ți se pare mai mic nu este doar blestemul unui electorat sau al altuia. După ce au fost aleși – fiindcă au părut mai degrabă răul mai mic, decât binele care vindecă toate relele – oamenii politici au ei înșiși de ales în același fel.

Fie că stabilitatea e de lungă sau de scurtă durată, în multe cazuri alianțele sau perioadele de destindere asta sunt – rezultatul alegerii răului mai mic, pentru evitarea răului mai mare. Multe acorduri internaționale sunt bilaterale, interesele însă rămân foarte personalizate. Evitarea coliziunilor împiedică războaiele reci să devină fierbinți.

(I)

08.03

Când răul mai mic începe să fie prezentat ca un bine singuratic, demn de încredere și de sprijin, acest gen de loterie se poate transforma în ruletă rusească. Interesele geopolitice/geostrategice, cele economice – inclusiv accesul la resurse – complică jocul, transformând răul necesar într-un fel de bine absolut.

Occidentul – mai ales Statele Unite – a simțit mereu nevoia personalizării binelui pe care l-a deslușit în răul mai mic din familia adversă. America Latină constituie un laborator în acest sens. Dictatorul militar panamez Manuel Antonio Noriega devine din om de încredere al Washingtonului dușmanul SUA. Dar acest proces al ”devenirii” și ”redefinirii” începe în anii ’50 și ține până în 1989.

Noriega a închis ochii la mișcarea liberă pe teritoriul panamez a gherilelor nicaraguane sprijinite de SUA. Washingtonul a închis ochii la acțiunile lui Noriega. Între momentul în care începe colaborarea dintre prietenul Noriega (anii ‘50) și capturarea dușmanului Noriega (decembrie 1989) s-au scurs aproape patru decenii.

Rezultatul acestei adevărate saga?

“Saga generalului panamez Manuel Antonio Noriega reprezintă unul dintre cele mai serioase eșecuri ale politicii externe a Statelor Unite. Pe durata anilor 70 și 80, Noriega a reușit să manipuleze politica Statelor Unite față de țara sa. În acest timp, a acumulat, cu pricepere putere aproape absolută în Panama. Este limpede că fiecare agenție guvernamentală a Statelor Unite care a avut relații cu Noriega a închis ochii la corupția și la implicarea lui în traficul de droguri, chiar și atunci când el devenea un jucător cheie reprezentând interesele Cartelului Medellín, al cărui membru era și cunoscutul lord al drogurilor, columbianul Pablo Escobar.” (US Senate Subcommittee on Terrorism, Narcotics and International Operations)

În felul acesta, “Noriega a fost lăsat să stabilească prima ‘narco-cleptocrație’ din emisferă.”(Drugs, Law Enforcement and Foreign Policy. United States Government Printing Office. December 1988, p.3)

Vladimir Putin poate să pară astăzi unora drept un Noriega moscovit – un cleptocrat, un psihopat, un dictator etc. Numai că Federația Rusă nu este Panama. Nici NATO, nici alianțe lărgite pentru o acțiune comună nu pot invada Rusia spre a-l captura pe Putin și a-l judeca la Miami, Paris, Londra sau Berlin.

(II)

10.31

Prieten al Occidentului a fost și Mihail Gorbaciov, perceput, pentru o vreme, drept singurul comunist “cu chip uman” de la Kremlin. A urmat Boris Elțin, cel care l-a “salvat” pe Gorbaciov și, implicit, democrația în Rusia. Că Elțin a jucat în altă piesă decât cea “cumpărată” și “difuzată” de Occident și că avântul luat de corupție și cleptocrație sub Elțin a fost aiuritor s-a recunoscut prea târziu și cam cu jumătate de gură.

Nu știa Occidentul cine este Elțân? Greu de crezut. Fostul premier al Republicii Moldova, Mircea Druc, povestește (aici) că, în 1991, diplomați americani cereau Moldovei să-l sprijine pe Gorbaciov, nu pe Elțin. Dar când Elțin a devenit mai “marketabil” – și pe piața politică internă, și pe cea externă – simbolul democrației în Rusia a fost declarat “țarul Elțin”.

Atâta timp cât fostul rezident KGB  în Germania, Vladimir Putin, a lăsat impresia unui om dispus la dialog, capabil să acționeze decent în chestiuni internaționale, ce se întâmpla pe plan intern în Rusia a fost privit de Occident cu ochi cel mult întredeschiși. Chiar dacă răul mai mic nu devenise încă binele aproape lipsit de concureți, el nu devenise încă dușman.

În aceste ultime luni de bilanțuri legate de cum s-a poziționat Occidentul în relația cu Putin, opiniile sunt dintre cele mai diverse. Multe lucruri sunt amintite în chip partizan, căci doar e vorba de politică și, de pe urma oricărui eșec, cineva trebuie să facă puncte politice. Încrederea și succesele de ieri au fost personalizate la timpul lor. Azi a venit rândul eșecurile.

Nu puțini democrați americani arată cu degetul spre o afirmație a fostului președinte George W. Bush, făcută după Summitul din Slovenia (2001) – “M-am uitat în ochii lui și am văzut că are un suflet bun.” Numai că se citează și inexact, și trunchiat. Iată ce a spus, de fapt, fostul președinte american:

”I looked the man in the eyes. I found him to be very straight forward and trustworthy and we had a very good dialogue. I was able to get a sense of his soul. He’s a man deeply committed to his country and the best interests of his country and I appreciate very much the frank dialogue and that’s the beginning of a very constructive relationship.”

E vreo îndoială că Putin este devotat intereselor țării sale? Că felul în care apără aceste interese nu place Occidentului sau că se poate dovedi contraproductiv este o altă chestiune. E vreo îndoială că Putin a fost, pentru o vreme, dispus la un dialog dechis? A dialogat atât de deschis încât, uneori, Washingtonul a fost mai mult decât iritat.

Repoziționările lui Putin de la dur la flexibil și empatia (sinceră sau nu, asta e altă chestiune) arătată americanilor într-un moment tragic l-au menținut pe lista partenerilor de dialog demni de încredere. Iată ce spunea în acest sens George W. Bush: “You could argue that he changed, because he was the first guy to call after 9/11 and he said ‘use our airspace. I’ll do whatever I can in Afghanistan.’”

Când a folosit forța, fără să-i pese de reacțiile comunității internaționale, replicile au rămas, în cea mai mare parte, de natură retorică. Iată continuarea mărturisirii făcute de George W. Bush:

“At the end of my administration, Russia had invaded Georgia and I was hot.” La Jocurile Olimpice din 2008, Bush și Putin au stat în tribuna oficială unul lângă celălalt.

“I said ‘Vladimir, I’ve been saying President Saakashvili is hot-blooded’. Putin looks at me and says, ‘I’m hot-blooded.’ I said ‘No, Vladimir, you’re cold-blooded.’”

“Și care-i problema ta, George?”, i-ar fi putut răspunde Putin, dar nu s-a sinchisit să facă nici măcar asta.

Revenind la Summitul din Slovenia, Bush povestește de ce, la conferința de presă de la final, întrebat fiind dacă are încredere în Putin, a răspuns ”Da”. Aici apare o istorie “de fundal” foarte interesantă.

Bazându-se pe o informație citită într-un raport al CIA, Bush a încercat să umanizeze discuția. L-a întrebat pe Putin: ”E adevărat că mama ta ți-a dăruit o cruce sfințită la Ierusalim?”  Putin a răspuns că e adevărat, povestindu-i lui Bush că atârnase crucea pe un perete al vilei sale. Vila a ars, iar el le-a spus lucrătorilor că tot ce își dorea să recupereze era cruce.

“După asta, atmosfera în acea cameră s-a schimbat”, continuă Bush. Recunoaște chiar că, întrebat dacă și de ce are încredere în Putin, ar fi putut răspunde ca Ronald Reagan – “Trust, but verify.” Numai că nu a dorit să comită un plagiat. Poate că de l-ar fi comis, i s-ar fi trecut cu vederea mai ușor decât i se va trece citirea parțial eronată a culorii ochilor lui Putin.

A văzut Bush în ochii lui Putin că liderul de la Moscova are un “suflet bun”?

Nici vorbă. Dar a sperat că nu se va dovedi cold-blooded. Atât. Un atât care părea mai mult decât nimic.

(III)

02.12

O diferență între politica externă a Washingtonului și cea a Moscovei rămâne aceea că, în vreme ce Casa Albă este ba ipocrită, ba naivă, Kremlinul este doar ipocrit. Cum ar veni, Kremlinul este mai consecvent.

În timpul “Crizei rachetelor” din Cuba, președintele John F. Kennedy l-ar fi întrebat pe ambasadorul sovietic la Washington, Anatoli Dobrînin, dacă poate garanta  cu cuvântul său de onoare (your word as a gentleman) o informație prezentată părții americane de Kremlin. Dobrînin ar fi răspuns că nu poate face așa ceva, dar garantează informația oferită cu cuvântul său de ambasador.

Un gigant al diplomației (a lucrat pentru șase lideri sovietici – Hrușciov, Kosîghin, Brejnev, Andropov, Cernenko și Gorbaciov – și a fost abasador la Washington în timpul a șase președinți americani – Kennedy, Johnson, Nixon, Ford, Carter și Reagan) Dobrînin a fost perceput de mare parte a establishmentului politic american ca un prieten.

Zbigniew Brzezinski, consilierul președintelui Carter pentru probleme de securitate națională juca șah cu Dobrînin și l-a caracterizat astfel: “Cel mai încântător adversar străin ai celor patru ani ai mei (în funția de consilier, dt.), o gazdă fermecătoare și un negociator priceput în a fi evaziz.”

Brzezinski avertiza însă că, deși un “urs prietenos”, Dobrînin putea să devină, “pe neașteptate, primejdios”

În 1984, Malcolm Toon, fost ambasador american la Moscova între 1976 și 1979, spunea: “Dobrînin este unul dintre cei mai iscusiți diplomați ai secolului 20, dar nu trebuie tratat ca un prieten la curte. El este reprezentatul unui guvern, sistem și a unei filozofii ostile tuturor valorilor în care credem și le apărăm noi.“

Mulți membri ai establishmentului politic american l-au bănuit pe Dobrînin că ar fi chiar un “cripto-liberal”, un admirator al sistemului american. Numai că, la destrămarea Uniunii Sovietice, Dobrînin avea să spună că prăbușirea URSS a fost o tragedie care ar fi putut fi evitată, dacă liderii sovietici nu ar fi fost “incompetenți dar ambițioși” și nu s-ar fi lăsat “momiți de lingușelile Occidentului care i-au făcut să trădeze interesele țării lor.”

 (IV)

Crimeea[1]

Așadar, n-ar trebui să fie chiar de mirare că, în legătură cu triunghiul ultimelor neliniști ale Occidentului – Ucraina-Crimeea-Rusia – diferențele între un simbol al democratizării și “prieten” al Americii (Mihail Gorbaciov) și un extremist, dușman deschis al Americii (Vladimir Jirinovski) nu sunt atât de dramatice pe cât s-ar fi așteptat mulți.

Gorbaciov condamnă șantajul militar al Moscovei, dar consideră că revenirea Crimeii la Rusia este justificată, o reparație istorică, căci Hrușciov, el însuși ucruinean, a dat Crimeea Ucrainei în timpul existenței URSS. Cum Uniunea Sovietică s-a dizolvat, Crimeea trebuia să se reîntoarcă, de mult, la patria mumă – Rusia. Punctum.

Jirinovski vrea ca Rusia nu doar să-și recapete Crimeea, dar să dea și o lecție exemplară Kievului: partea de Est a Ucrainei să se reîntoarcă la patria mumă, Polonia, Bucovina – la România. Un “bonus” pentru România – să-și ia înapoi și Basarabia. Cum ar veni, noi am făcut din Ucraina un stat mai mare decât se cuvenea, noi o punem pe dietă teritorială. Punctum.

Fostul premier al Republicii Moldova, Mircea Druc, declară azi: “Crimeea a fost a ruşilor, până când le-a dat-o Hrușciov în 1954, aşa că am fost de acord cu preluarea ei acum de către ruşi. Dacă însă merg mai departe, mă înrolez şi eu în armată împotriva ruşilor.” Punctum.

Nu Crimeea este miza acestor neliniști. Adevărata miză stă în acel “Dacă (rușii) merg mai departe…”

(V)

O9.15

Anii ‘90. Petrec ore lungi, de neuitat, cu prietenul Vasili Aksionov într-un restaurant de lângă Piața Roșie. Vorbim de toate. În America, Vasili predă literatură rusă, dar este este un mare admirator al literaturii americane. După atâția ani de exil, se simte olecuță și american. Îmi oferă citate de o lungime copleșitoare din autori americani.

Face o pauză. Zâmbește pe sub mustață și spune: “Dorin, totuși, noi, rușii, avem povestitori mai buni decât noi, americanii.”

Rareori am râs cu atâta poftă.

Vasili se temea că aș fi fost tentat să mă reîntorc în România, să mor “acasă”. L-am asigurat, nu o dată, că nu are motive să fie îngrijorat. În 2004, am pierdut contactul cu el. Spre surpriza mea, a părăsit definitiv Washingtonul. S-a stabilit, pentru o vreme, în Franța, la Biarritz. De murit, însă, avea să moară “acasă”, la Moscova, cinci ani mai târziu. Nu înainte de a declara:

“Dacă cineva începe să ridice din nou statui ale lui Stalin în această țară, va trebui să-mi reneg pământul natal. Nimic altceva nu (va) rămâne.”

N-a mai avut însă timp pentru un al doilea exil.

(VI)

10.12

Pentru ca faptele lor să aibă o posteritate cât mai lungă, politicienii au nevoie de povestitori dintre cei mai iscusiți. Într-o anumită parte a lumii, statui dărâmate abia acum un sfert de veac încep să fie recondiționate și repuse pe piedestal. Aici, povestitorii ruși au fost decoperiți cu mult înaintea celor americani și sunt considerați, de mulți, cei mai buni din lume. Și cine povestește mai bine trăiește mai mult.

Indiferent despre ce este vorba în povestire. Imaginația poate fi și refuzul realității.

dt_signature2-e1270748737227[1]

 

 

 

 

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in