O scrisoare fermă și un articol hotărât fraudulos

Desen & Copyright @DION
Desen & Copyright @DION

Unul dintre cei mai respectați consultanți politici ai lumii – cofondator al Asociației Internaționale a Consultanților Politici – spunea că, dincolo de calitățile sale, un președinte este atât de bun, cât de buni sunt consilierii săi.

Șeful cancelariei prezidențiale este, în bună măsură, cartea de vizită a președintelui. Respectul pentru șeful statului trece, nu de puține ori, prin respectul pentru profesionalismul, conduita morală și eficiența șefului cancelariei.

Aflat pe o listă a posibililor consilieri ai viitorului președinte, numele dlui Dan Mihalache — considerat drept candidat la funcția de șef al cancelariei prezidențiale — a stârnit nu puține reacții negative.

Una dintre ele este scrisoarea publică adresată dlui Iohannis, prin intermediul revistei “22”, de un grup de intelectuali. Semnatarii scrisorii se arată “uimiți” de numele posibililor colaboratori ai președintelui – aici.

Nu cred că toate numele vehiculate în aceste zile prin tot felul de liste ar trebui să stârnească uimire, cum nici unele dintre numele care semnează scrisoarea adresată dlui Iohannis nu mai pot stârni vreo uimire.

Dlui Mihalache i se reproșează traseismul: De la traseul său curricular, care începe în perioada Văcăroiu, traversează “perioada Năstase” virând apoi către Crin Antonescu.” Punct ochit, punct lovit.

Totuși, care este îndreptățirea morală de a semna un asemenea reproș, când semnatarul are la activ un “traseu curricular” care numără “peroanele” Ceaușescu, Iliescu, Băsescu și o haltă scurtă – eșuată doar din cauza receptivității reduse a președintelui – Emil Constantinescu?

Oricât de reprobabil este traseismul dlui Mihalache, această probă de traseim curricular nu se află în CV-ul Domniei Sale, ci în CV-ul unui mare “uimit”:

Gara A:Ion Iliescu este un om al stângii democrate. (…) Pe parcursul ultimilor 15 ani, Ion Iliescu a devenit o personalitate de vârf a procesului democratic din România. (…) Dialogul cu Ion Iliescu a fost o plăcere intelectuală.” Gara B: “Urmaş al marelui mistificator şi profitor al băii de sânge din decembrie 1989, Ion Iliescu…”

Dlui Mihalache i se mai reproșează și opinia privind parteneriatul româno-american. Foarte bine. Numai că, oricât de uimiți ne-am declara, dl Mihalache nu are nimic de-a face cu acest enunț:

“NATO a devenit un instrument al politicii SUA de coalizare a forțelor reacționare împotriva mișcării pan-europene de luptă pentru libertăți democratice și afirmare națională, un bastion de scindare a Europei în «Est» și «Vest», acționînd împotriva tendințelor de cooperare general-europeană, de înțelegere și pace“.

Dlui Iohannis îi este semnalat și limbajul folosit uneori de dl Mihalache – “jigodie frustrată”, “mai du-te și tu în mă-ta”, “mai caută pe goagăl”. Observația semnatarilor în legătură cu un asemenea limbaj este perfect întemeiată: e în grav dezacord cu ce aşteptăm din partea instituţiei prezidenţiale.”

Mă întreb cum au putut unele spirite atât de pudibunde să tacă-mormânt, timp de un deceniu, când nu șeful cancelariei prezidențiale, ci chiar președintele — ai cărui suporteri necritici s-au dovedit — folosea un limbaj care face să pălească citatele din grăirile dlui Dan Mihalache-Zarathustra?

“Stilistic”, afirmă semnatarii scrisorii adresate dlui Iohannis, “se află la antipozi faţă de dumneavoastră, şi ne e greu să ne închipuim cum ar decurge o asemenea colaborare.” Absolut adevărat.

“Stilistic”, dl Mihalache ar fi fost un șef de cancelarie ideal pentru președintele Băsescu și nu e deloc greu de închipuit cât de armonioasă ar fi fost – aș spune, nu doar stilistic, fiindcă ucenicise la dl Văcăroiu, nu? – colaborarea dintre cei doi.

Vigilenți în a semnala, azi, o incompabilitate jenantă, câțiva dintre semnatari au ratat, ieri, să-i semnaleze dlui Băsescu o compatibilitate exemplară.

Dintre toți semnatarii acestei scrisori deschise, doar dl Andrei Pleșu a făcut un gest ferm, în momentul când a realizat incompatibilitatea “stilistică” dintre Domnia Sa și președintele al cărui consilier era. Fără scandal, fără tămbălău.

Doar câțiva dintre semnatarii scrisorii de acum și-au declarat spijinul pentru candidatul Iohannis, înaintea primului tur de scrutin. Cei mai mulți dintre ei au mers pe mesajul că numai dna Monica Macovei merită votul oamenilor, iar despre candidatul Iohannis au avut, vorba scrisorii, “nu multe vorbe bune”. Ba, dacă socotesc bine – niciuna.

După ce au pierdut, au devenit (unii – subit, alții – “condiționat”) susținători ai candidatului Iohannis. Din teamă de dl Ponta, nu din încredere în dl Iohannis.

Unii dintre ei se manifestă azi de parcă i-au adus victoria pe tavă. Bănuiesc că în poșta electronică a viitorului președinte stau la coadă kilometri de sfaturi. Ce-ar fi să-l lăsăm să dovedească ce poate? Nu pentru asta a fost ales? L-am ales să-i facem noi treaba?

Nu mă bate gândul că dl Iohannis ar putea greși mult prea devreme? Mă bate. Îmi e indiferent ce erori ar putea comite chiar de la început? Nu îmi este. Dar calea cea mai potrivită de a respecta încrederea pe care i-am acordat-o candidatului Iohannis este de a respecta dreptul președintelui Iohannis de a greși. Apoi – mai vedem.

M-am aflat în situația multora dintre cei care au votat Iohannis — nu am fost încântat de alianța politică din care făcea parte, dar am crezut în șansele candidatului de a fi mult peste calitatea alianței.

Să-i sugerezi în acest moment abandonarea tuturor celor care i-au stat alături în campanie — atunci când tu îl declarai “Un Fenechiu cu nume german”, un om politic fără identitate, nepreocupat de consolidarea justiției și a statului de drept sau te bucurai văzându-l acuzat că ar fi vândut copii, pentru a se îmbogăți — mi se pare un gest de insolență. Și pentru mine, insolența nu este neapărat expresia vreunui instinct intelectual.

Scrisorile deschise și apelurile de acest fel sunt, mai mereu, un amestec de intenții dintre cele mai onorabile și interese dintre cele mai străvezii.

Pe mulți dintre semnatarii acestei scrisori nu-i pot bănui decât de cele mai bune intenții; de onestitate greu de tăgăduit. Pe alții – doar că sunt bântuiți de groaza că, din cauza unor consilieri cărora le-au declarat războaie, nu vor avea la noul președinte accesul avut la președintele de dinainte.

Și ei, fără acces direct la președinte, se simt ca fermoarul fără dinți.

În asemenea cazuri, nu de societatea civilă și rolul ei de “câine de pază” al democrației este vorba, ci de o societate civilă pe acțiuni personale și jucând rolul de a decredibiliza tot ce nu le convine “acționarilor” respectivi.

În sfârșit, fiindcă uimirea e la modă, genul acesta de scrisori și apeluri cu supratitluri care sună, invariabil, “Intelectualii au semnat…”, “Intelectualii au făcut și au dres…”,  continuă să mă uimească prin folosirea frauduloasă a articolului hotărât enclitic.

Nu intelectualii au semnat…, au făcut și au dres… Câteodată este vorba de 50 de intelectuali; altădată – de 500. Niciodată – de toți. Chiar, de unde vine instinctul acesta de a monopoliza identitatea unui segment social?

Nici pe timpul lui Ceaușescu, nici pe vremea lui Iliescu, nici în deceniul Băsescu, nu toți intelectualii au făcut același lucru.

Acest același lucru nu a existat niciodată.

Așa cum interesele care-i sunt străine și sub a căror presiune viitorului președinte al României i se recomandă azi să nu cedeze nu sunt doar intereselor unui singur grup de presiune ori ale unei singure alianțe politice.

Există cam multe grupuri de presiune, cam multe alianțe de interese, și fiecare dintre ele arată – nu tocmai în mod dezinteresat – cu degetul spre presiunea interesată a celorlalte.

dt_signature2-e1270748737227[1]

 

 

 

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist