O maneá, două manele

Desen & Copyright @DION
Desen & Copyright @DION

Ni se semnalează că Mircea Eliade est foutu, e terminat ca istoric al religiilor, nu mai dă nimeni două parale pe studiile sale.

Primul convorbitor:

“Vă surprinde faptul că românii nu sînt la curent cu, sau nu vor să audă, sau nu sînt pregătiți să audă faptul că Eliade nu mai e apreciat nicăieri în afara României, că e văzut doar ca un comparatist erudit, cu metode depășite și discreditate, a cărui stea a apus și care nu își mai are locul în dispozitivul cultural de astăzi?

Al doilea convorbitor:

“(…) Pe Eliade l-ați caracterizat foarte bine: a intrat în istoria culturii, dar a rămas acolo. E învechit. Eliade nu mai e în actualitate din niciun punct de vedere, pentru că întreaga viziune asupra istoriei religiilor s-a modificat. “

Nu întreb care sunt calificările celor doi convorbitori în domeniul istoriei religiilor. În schimb, mă întreb unde ar fi trebuit să “avanseze” Eliade, după ce a intrat în istoria culturii, ca să nu se învechiască.

Mecanismul culturii “clădite” prin excluderi și “învechiri” e o jucărie veche.

Roland Barthes e terminat, fiindcă Umberto Eco scrie altfel despre semiotică, filozofie etc. Jacques le Goff este și el foutu, fiindcă Ernst Breisach aduce o altă perspectivă în abordarea istoriei. Cine mai intră azi într-o expoziție Goya, după ce a văzut un tablou al lui Francis Bacon? Cine mai are chef de gălăgia lui Mozart, după ce a ascultat tăcerile lui John Cage? Cine este tolomacul care să mai dea doi bani pe Mona Lisa lui Leonardo da Vinci, după ce a văzut un Portret al Adelei Bloch-Bauer făcut de Gustav Klimt? Și așa mai departe.

Chiar să fie adevărat că prea multă minte strică, mai ales când este “la curent” cu tot și cu toate?

Z

În anul 2004, președintele Ion Iliescu a decorat una dintre otrepele pestilențiale pre și postdecembriste – Corneliu Vadim Tudor.

Azi, la dispariția celui din urmă, cel dintâi, în loc să plângă cu capul pe colecția penală Săptămâna & România Mare – Tricolorul și să mediteze în solitudine la cât de nedrept-capitalistă este moartea, ne copleșește cu o perlă socialist-științifică: “A slujit România, sprijinind consensul național.”

Așa e: zici Vadim Tudor, zici fondator de “consens național”!

Moartea unei javre a înviat în sufletul unui fost șef de stat respectul pentru fondatorii României infracționale.

Inenarabilul Gigi Becali aduce o rază de lumină în aceste clipe de deznădejde în care se zbate națiunea vadimiană, reamintindu-ne esențialul – deși Vadim a plecat, modelul său de Românie a câștigat:

“A fost la mine la puşcărie în 2009, când mi-a propus să intru la europarlamentare pe listele PRM, ca să scap de puşcărie. Aşa a şi fost. Am fost eliberat după două săptămâni, în 2009.”

La 14 septembrie 2015, Corneliu Vadim Tudor n-a murit. A scăpat, definitiv, de pușcărie și de calomniile care l-au urmărit atâtea decenii: erudit, scriitor, patriot, jurnalist, tribun și om politic.

dt_signature2-e1270748737227[1]

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in