Neanderthalul din om: amintiri despre trecut, prezent și viitor

Violența  nu  este  semn de tărie.  Este semn de  slăbiciune. Când nu mai găsești nici un argument spre a-ți susține un punct de vedere și recurgi la amenințare, ai pierdut și dezbaterea și șansa de a înțelege ceva din argumentele celuilalt. Cu alte cuvinte, n-ai depășit nici o clipă pragul monologului în care te-ai zidit de bună voie.

A folosi drept deflector amenințările venite din partea unor hăitași loviți de turbare cu speranța că astfel poți deturna cursul natural al unei discuții neconvenabile e un truc ieftin. El urmărește să șteargă granița de neșters între o dezbatere legitimă și hăituiala la care se pretează detracați de toate felurile. Încercarea de a stabili conexiuni nenaturale între o dezbatere legitimă și amenințări cu moartea poate duce la aruncarea în derizoriu a unor pericole reale.

Amenințările de felul celor pe care le primește Vladimir Tismăneanu nu au apărut de ieri, de azi și nu au luat în colimator doar câțiva oameni. Încă de pe la sfârșitul anilor ’80, grupul de redactori, colaboratori și membrii ai Colegiului de redacție al revistei AGORA au început să primească astfel de mesaje. Cei mai tineri dintre noi, mai proaspeți în exil, aveam o șansă să simțim pe proprie piele prin ce trecuseră, nu o dată, mai vechi membrii ai exilului cultural și politic românesc, oameni cu merite substanțial mai mari decât ale noastre.

Fiecare dintre destinatari a luat asemenea amenințări în chip diferit: cu îngrijorare – unii; cu amuzament – alții; cu sentimente confuze – mulți; cu tragică nepăsare – alții. Când amenințările cu moartea venite din partea unei grupări autointitulată parcă ”Fiii lu Avram Iancu” au început să burdușească cutiile noastre poștale, am arătat una dintre ele unui prieten mai în vârstă. A râs și m-a asigurat că dincolo de logoreea agresivă, expeditorii nu se dovediseră vreodată capabili să facă pasul de la vorbă la faptă.

Au urmat alte valuri de amenințări. Am fost unul dintre cei care, pentru o bună bucată de vreme, n-au dat doi bani pe veninul acelei maculaturi. Când Ioan Petru Culianu m-a sunat să-mi spună că amenințările pe care le primea “se diversificaseră”, i-am recomandat câteva lucrui. Nu m-a ascultat. În schimb, m-a rugat să-i telefonez mamei sale la Iași și să-i explic motivele pentru care nu se putea ține de cuvânt și hotărâse să nu fac promisul drum în România.

Nu am vorbit cu mama lui Nene, dar i-am sunat pe Tereza (Tess) Culianu – sora lui și pe Dan Petrescu – cumnatul său. Distanțele obliterează câteodată intensitatea unor mesaje. Poate că Tess, mama ei și Dan vor fi luat, în primă instanță, motivele transmise de mine drept un simplu pretext pentru ca Nene să nu meargă în România. Din nenorocire, uciderea lui Nene avea să ne spună că în cazul său amenințările nu erau doar vorbe-n vânt.

La puțină vreme după uciderea lui Nene, am început să primesc amenințări ”mai diversificate”. M-am adresat autorităților americane și am primit ajutorul necesar. Au fost săptămâni foarte stresante: am instalat în casă un sistem de alarmă extrem de sofisticat; erau zile în care nu era bine să stăm în dreptul feresterelor; se scrutau cu atenție mașinile ce mergeau în spatele autobuzului școlii unde învăța fiica mea; se notau numerele plăcilor de înmatriculare ale automobilelor ce erau în spatele mașinii noastre; schimbam rutele folosite la mersul și întorsul de la birou etc.

Amenințările cu moartea au devenit și telefonice. Trebuia să fiu primul din casă care să ridice telefonul, pentru ca restul familiei să nu audă acel: “Avem un glonț pe care e scris numele tu. Te trimitem curând după prietenul tău Culianu.”

Pentru ca autoritățile să aibă dreptul să-mi asculte telefonul, am adresat o cerere Ministerului Justiției, cerând ca toate convorbirirle mele telefonice să fie ascultate și înregistrate. A trecut ceva vreme, dar într-o după amiază mi s-a comunicat rezolvarea cazului: doi rezidenți americani de origine română (unchi și nepot) fuseseră arestați în San Diego. În momentul forțării ușii apartamentului în care locuiau, autoritățile i-au surprins în timp ce ardeau în niște lighene de metal maldăre de amenințări tipărite, ciorne, însemnări, adrese, itinerarii etc.

Am răsuflat cu toți ușurați. Eu, unul,  am spus autorităților americane că, mai mult ca sigur, cei doi erau doar mișcarea de învăluire. Lovitura, dacă ar fi venit, ar fi pornit dintr-o altă “bază”. Asta cred și astăzi.

Am făcut această incursiune într-o experiență personală dintre cele mai dureroase spre a se înțelege că nu pot fi decât alături de Vladimir Tismăneanu, când  se confruntă cu amenințări de felul acesta. Are deplina mea solidaritate. Căci e greu de știut când merită și când nu să iei în serios o amenințare de felul celor pe care le primește.

Pe de altă parte, cine încearcă să stabilească legături între texte critice, asumate public, și josnicia amenințărilor  cu moartea făcute la adăpostul anonimității, doar spre a deturna atenția de la dezbateri necesare, săvârșește la rându-i o josnicie.

Nu omul din Neanderthal îmi repugnă, ci neanderthalul din om.

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in