Moartea puiului de vulpe sau șapca roșie

Vestea morții lui Evgheni Evtușenko m-a prins pe puntea unui vapor cu aburi, plecat pe Mississippi, din Memphis, Tennessee, pe urmele ucenicului navigator Samuel Langhorne Clemens (aka Mark Twain), cel din Life on the Mississippi (1883).

Prima oară l-am întâlnit pe Evtușenko, în 1990, tot “pe apă”, la Funchal, capitala insulei portugheze Madeira. Mi-l amintesc răspunzând banalei întrebări a unui ziarist (“Cu ce ocazie pe la noi?”) cât se poate de grandilocvent: “Noi suntem poeți și căutăm mereu un singur lucru – libertatea.”

În seara în care ne-am cunoscut, mi-a “reamintit” cât de iubit este în România, prețuit de “cei mai mari doi poeți români” – Marin Sorescu și Adrian Păunescu. Le-a rostit numele cu o acuratețe în care coarnele accentului rusesc aproape că nu s-au făcut simțite.

M-a întrebat ce alți poeți ruși de vârsta lui sunt cunoscuți în România. “Voznesenki, Rojdestvenski, Ahmadulina”, am răspuns. “Pe care îl preferi?” M-am codit o clipă, după care i-am spus “Vîsoțki. “Aha!” Ajunși la Lisabona, mi-a recitat un poem al lui Vîsoțki.

Poetul care, împreună cu Voznesenski, a știut să profite de “dezghețul hrușciovian”, ridicând audienața unui poem de la câteva sute de cititori la 14.000 de spectatori pe un stadion a rămas până la moarte un personaj extrem de controversat – admirat sau detestat.

În 1962, Dmitri Șostakovici folosea în Simfonia a XIII-a cinci poeme ale lui Evtușenko și își subintitula lucrarea Babi Yar – titlul celebrului poem în care poetul vorbea cel dintâi în URSS despre vinovăția autorităților sovietice în masacrarea evreilor din Kiev în 1941.

Același Șostakovici spunea: “Moralitatea este sora conștiinței. Și probabil că Dumnezeu se află alături de Evtușenko, atunci când el vorbește de conștiință. În fiecare dimineață, în loc de rugăciuni, citesc sau repet din memorie două poeme ale lui Evtușenko – Carieră sau Cizme.”

Tina Tupikina Glaesnner îl considera “unul dintre cei mai mari poeți ai timpurilor moderne”. Știu, unii vor spune că asta era în 1967, dar azi, iată, suntem în postmodernism. Li se poate răspunde și astfel: știu, dar cum timpul are obiceiul de a trece, va trece, dacă nu cumva a și trecut, și postmodernismul.

În necrologul semnat în The Guardian, Robin Milner – Gulland avea să spună despre scriitor că “a existat o scurtă perioadă în care dezvoltarea literaturii ruse a părut aproape sinonimă cu opera sa”, iar despre om că “mai presus de orice, a fost un spirit generos.”

Singura mea întâlnire cu Josif Brodski a mers bine, până când am pomenit numele lui Evtușenko. Remintindu-i că totuși Evtușenko semnase alături de Ahmatova, Sartre, Șostakovici și alții un apel care-i redusese sentința, Brodski mi-a vorbit despre existența “curajului cu voie de la partid/poliție”.

Nici prietenul meu Aksionov nu voia să audă numele ”marelui cabotin”, al ”clovnului odios”, al “marelui păcălici”, al ”vulpoiului gălăgios”, iar dacă e să-i dăm crezare lui Victor Krivulin, Ana Ahmatova i-ar fi mărturisit că ”Evtușenko nu se ridică mai sus de nivelul unui autor satiric de gazetă. Evtușenko și Voznesenski nu-mi spun nimic, așadar niciunul dintre ei nu există pentru mine ca poet.”

Evtușenko avea să-i răspundă, prin ricoșeu și peste timp, Anei Ahmatova, când declara: “Noi, poeții, putem să luăm azi de pe umerii noștri multe obligații gazetărești și să le oferim jurnaliștilor. Dacă azi avem jurnaliști buni, atunci putem părăsi acest domeniu și să ne reîntoarcem la altele – la psihologie, la filozofie, la subiecte ceva mai metafizice…”

Și-a apărat imaginea cu tărie, amintind mereu meritele care nu-i pot fi furate – antistalinismul, condamnarea antisemitismului, intervențiile în apărarea unor confrați artiști, acuzarea invadării Cehoslovaciei din 1968, schimburile dure de replici chiar cu Hrușciov în apărarea lui Ernst Neizvestnii etc.

Celor care-l acuzau că a fost un “poet oficial”, căruia regimul i-a oferit totul, l-a scăldat în privilegii, le-a răspuns astfel: “Nu mi-a dat nimeni nimic. Am luat de unul singur. Sunt asemeni spărgătoarelor de gheață care taie gheața pentru ca vapoarele de pasageri să poată înainta în spatele lor. Cum poți să spui că unui spărgător de gheață i s-a oferit privilegiul de a tăia gheața?”

Când obosea în fața acuzaților neiertătoare pe care i le aduceau mulți dintre confrații săi spunea: “Știu că popularitatea și talentul sunt două lucruri diferite. Dar unii poeți nu-i pot ierta pe alții că sunt foarte populari. Ține de psihologie.” sau proceda ca un “escroc sentimental”: “E foarte dureros. La urma urmelor, sunt și eu om/o ființă umană.”

IMG_3280Cred că poetul român cel mai fascinat de poezia lui Evgheni Evtușenko a fost Adrian Păunescu. Când vorbea despre Monolgul puiului de vulpe îi tremura vocea, iar când Mihai Stan recita poemul lui Evtușenko, Păunescu îl urmărea pe actor cu lacrimi în ochi. Și nu era singurul. (Răbdare cu videoclipul de mai jos. Începe mai greu, dar începe.)


Aș spune că Evtușenko a fost pentru Păunescu marele idol, modelul pentru cum poți păcăli gratiile pușcăriei, încercând să le faci să treacă de partea ta, să fie părtașe la evadarea ta, chiar la o evadare iluzorie.

Într-un teribil interviu, în care Eugen Istodor șterge dușumelele Academiei Cațavencu cu el (“Am fost la Cenaclu, dar imaginea care mi-a rămas a fost a românilor care flegmau pe dumneavoastră în fața ambasadei americane.”/…/”Vreau adevărul.”), Păunescu îi răspunde astfel reporterului:

“E adevărat că eu am făcut concesii, e adevărat că am făcut erori, dar e adevarat că față de idolii dumneavoastră eu am creat o realitate spirituală cel puțin paralelă cu cea oficială. E adevărat că și acum oamenii se purifică prin cîntecele mele.”

Când reporterul apasă pe accelerație, refuzându-i argumentul înfăptuirii unei “realități spirituale” (“Ne-ați manipulat tinerețea!“), poetul îi răspunde folosind frâna de mână: “V-am manipulat spre libertate, spre iubirea de valori. V-am manipulat să cunoașteți Monologul puiului de vulpe al lui Evtușenko, unde puiul de vulpe nu se mai putea desprinde de închisoarea în care se născuse, atunci liberă e gratia și nu libere sînt mineralele din care se fac și inelele.”

Lui Evtușenko nu i s-a iertat o declarație pe care nu și-a asumat-o niciodată. Ar fi spus că Doctor Jivago nu era o carte care “să fi meritat a fi publicată în Uniunea Sovietică”. Un păcat cu atât mai mare, cu cât, asemeni unor Carl Sandburg și Robert Frost, Boris Pasternak a prețuit începuturile carierei lieterare a lui Evtușenko. Posteritatea, însă, are și darul de a juca mari renghiuri antumității. Evtușenko, mort la Tusla, Oklahoma, a fost înmormântat așa cum a visat – la o aruncătură de băț de Boris Pasternak. Printre cei care l-au omagiat s-a numărat și soția lui Aleksander Soljenițîn.

La dispariția lui Evtușenko, unii vor fi simțit că a murit puiul de vulpe, alții că a murit vulpoiului gălăgios, iar cei mai înverșunați critici ai săi ar putea spune că, murind în ziua de 1 aprilie, “marele păcălici” a comis ultima sa farsă.  Personalitățile excesive declanșază reacții excesive. Vor continua să se ciocnească opiniile după care că Evtușenko a fost ba un mare poet, un deschizător de drumuri, chiar unul dintre primii disidenți sovietici, ba că poetul a fost mediocru, dar oportunistul a fost cu adevărat genial.

Vă propun să citiți/recitiți (AICIMonologul puiului de vulpe, probabil cel mai… păunescian poem al lui Evtușenko, și să o faceți, dacă e cu putință, plasându-l în epoca în care a fost scris. Despre perenitate, vorbim altădată.

Eu, unul, rămân cu imaginea celui care, dându-mi întâlnire într-un loc foarte aglomerat dintr-o insula în Atlantic, mi-a spus “Nu-ți face griji. Mă vei găsi ușor, fiindcă sunt cel mai înalt dintre toți și singurul cu șapcă roșie pe cap“, dar și cu aceea a vizitei făcute de noi doi în cabina Amáliei Rodrigues, după un concert al acesteia la Funchal, când “regina fado”-ului mi-a oferit o fotografie cu autograf și un scurt mesaj pentru fiica mea, Alexandra. Faima și șarmul lui Evtușenko au înlesnit obținerea micului trofeu.

Mărturisec că, în aceste zile, mă încearcă și un regret. În urmă cu cinci ani, ca membru al unui juriu internațional al unui mare premiu pentru poezie, în turul final nu am votat pentru Evtușenko. Și mă întreb dacă disidentul Pavel Litvinov  nu avea cumva dreptate spunând: “Evtușenko a pus în cuvinte ce simțea generația mea. Apoi, noi l-am abandonat”…

dt_signature2-e1270748737227[1]

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in