Liberace – Tudor Vladimirescu vs Horia, Cloșca și Crișan

Desen & Copyright 2012 - DION
Desen & Copyright 2012 – DION

Ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Moscovei la București se trezește din somn în gură cu o replică bubuitoare pentru un publicist din Washington (cu birou, extraordinar și plenipotențiar, pe Contributors.ro) și pentru un publicist bucureștean.

În vreme ce platforma atrage atenția ambasadorului rus asupra evidenței că ea nu este un “portal informațional”, ci oferă opinii, europarlamentara Monica Macovei îi bate obrazul președintelui Iohannis că tace prea nemțește în fața agresiunii verbale rusești.

De ce s-ar fi amestecat președintele Iohannis în această chestiune, atâta vreme cât așa ceva se discută la nivelul ministerelor de externe?

Și-apoi, cum și-ar fi putut permite tocmai “un Relu Fenechiu cu nume german” să se ofere să-l apere pe cel care i-a pus acest diagnostic științifico-politologic? Pentru o asemenea apărare era nevoie de un nume pe măsură diagnosticianului – un Immanuel Kant sau un Petru cel Mare.

Între unii membri ai Diviziei Tudor Vladimirescu (neinspirat adusă în fotografie de MApN) și unii membri ai celeilalte divizii ”eliberatoare”, Horia Cloșca și Crișan, a existat o râcă preluată de urmași ai celor înrolați în cele două unități ale izbăvirii noastre.

Unii i-au considerat pe ceilalți ”unelte ale Moscovei și ale KGB-ului”. Ceilalți i-au acuzat de același lucru pe acuzatorii lor. Un amestec de voluntari și victime. Cei veniți de la Moscova, începând cu 1948 – cu trenul ori cu avionul – s-au pretins altceva.

Numai că, și aceștia din urmă, mai toți voluntari cu experiență internaționalistă, au sosit în România trimiși de același stăpân și cu aceeași misiune ca sosiții pe tancuri, motociclete cu ataș ori pe cal – instaurarea comunismului, ”visul de aur al omenirii”.

Mission accomplished – armata a fost politizată, viața politică politrucizată și redusă doar la frecvențe ”mono”. Unii dintre trimișii Moscovei au devenit membri în nomenklatură; alții au rămas cu buza umflată – doar în nomenklaturică. Motiv pentru altă eliberare.

După 1990, România nu a mai dat un Titulescu; l-a dat pe “Micul Titulescu”. Rusia n-a mai produs nici ea un diplomat de talia lui Antolii Dobrînin, sau, dacă l-a produs, nu la București l-a trimis.  Pentru București e bun și acest ușor de iritat Oleg Malginov.

La fel stau lucrurile și în presa bănuit liberă – se promite un nou Sviatoslav Richter, un nou Dinu Lipatti și ți se oferă un Liberace ridicol, eșuat sub paiete și alte sclipiciuri, cu ghiuluri pe toate degetele și care numai Chopin, Liszt ori Clavecinul bine temperat nu mai poate cânta. (aici)

Așadar, dintr-un anumit punct de vedere, în postcomunism, Rusia și România sunt chit. Ce motive ar fi să se ducă la ruină un asemenea status quo înălțător?

Circula de mult o anecdotă pusă pe seama unui cunoscut intelectual român. Rugat insistent de un occidental să explice cum a fost cu ocupația germană și cu eliberarea sovietică, românul ar fi dat un răspuns obiectiv:

”Probabil că România ar mai rezista câtorva ocupații germane, dar, în mod categoric, nu ar mai supraviețui unei eliberări sovietice.”

dt_signature2-e1270748737227[1]

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist