Legea luxaţiei şi două amintiri despre Legea lustraţiei

În sfârşit, se pare că avem o Lege a lustraţiei. Nu ştiu câtă cerneală va curge în săptămânile viitoare pe seama unei legi sosite cu o întârziere de peste două decenii. Câtă dreptate mai poate face această lege, nu e  greu de ghicit, de aceea ar putea fi numită şi Legea luxaţiei. Reproduc mai jos două texte din anul 2010.

 

I. Lustrează-mă doar pentru tine

Nu mai este pentru nimeni nici o îndoială de ce se doreşte un Parlament unicameral. Constituţionaliştii din jurul preşedintelui sunt oameni cu multă carte şi nu au cum să nu ştie că soluţia pentru însănătoşirea activităţii parlamentare nu este, nici pe departe, unicameralul. Cu toate acestea, ei susţin proiectul. Pentru preşedintele Traian Băsescu, la nivelul echipei sale, discuţiile pro şi contra par epuizate.

Legea lustraţiei se dovedeşte mai puţin încăpăţânată decât Godot – vine. Aproape că a şi sosit. Că Ion Iliescu o consideră de esenţă ”stalinistă”, că Victor Ponta tace ce zice iar Crin Antonescu zice ce tace sunt, de-acum, detalii irelevante. Despre Mircea Geonă n-are rost să pomenesc. A mărturisit cu mâna pe Biblie că, în decembrie 1989, era prea tânăr spre a fi înţeles ce s-a întâmplat în România. Şi când n-ai înţeles ceva, cum să-ţi aminteşti altceva? Pare chiar o maladie de familie – soacra lui Mircea Geoană este pârâtă că, neînţelegând despre ce era vorba, ar fi dat cu piciorul revoluţiei. Când s-ar fi dumirit la ce a dat cu piciorul, şi-ar fi procurat certificat pentru piciorul eroizat pe nedrept.

Deci – legea lustraţiei se va întâmpla. Că va fi pe 20 mai, ora 11 şi un pic, cum a promis Roberta Anastase, sau pe 1 iunie – spre bucuria tuturor copiilor politici, legea lustraţiei va trece. Ce pare mai neclar rămâne cum va opera la nivel practic. Dar Roberta Anastase când înţelege ceva, nu mai e de oprit. Când a aflat din scrisoarea lui Doru Mărieş ce ştia o lume întreagă de câteva luni şi aproape un an —  că preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989 se afla în greva foamei — lustraţia ne-a fost servită à la carte.

Măierean – bi sau unicameral? Ştiu, ştiu, generalul de Securitate (internă şi externă) e pensionar, merge la biserica din cartier, face opere de caritate (a nu se confunda cu opere de CARITAS!), nu se mai gândeşte la funcţii de conducere, doar la job-uri bine retribuite, că pensia de general de poliţie politică e mică după buget etc. Totuşi, cine şi cum îi va face dreptate lui Vasile Măierean, acest giuvaier al poliţiei politice?

Ureche – bi sau unicameral? Ştiu, ştiu, şi generalul ăsta de Securitate a recunoscut, până la urmă, că era una şi aceeaşi persoană cu fostul locotenent, căpitan, maior şi colonel de Securitate Marian Ureche. Şi el face opere de binefacere – Rodica Stănoiu este doar una din multele beneficiare ale mărinimiei urechiste (a nu se confunda cu trasul cu urechea la vieţile private ale concetăţenilor săi), şi el a fost un bun român etc. Totuşi, cine şi cum îi va face dreptate acestui antreprenor al sufletelor noastre? Numai cineva într-o ureche îl poate lăsa nedreptăţit pe domn’ general, nu?

Vadim – bi sau unicameral? Ştiu, ştiu, Tribunul este azi “bigger than life” – el nu mai reprezintă Europa la Butimanu, ci o staţiune românească de odihnă, uitare şi recuperare la Bruxelles. Totuşi, cine şi cum îi va face dreptate acestui patriot care îşi lua inima în dinţi — drept e, nu de unul singur, ci împreună cu Eugen Barbu – să-i spună, verde-n faţă,  temutului general Iulian Vlad că Securitatea e prea îngăduitoare cu duşmanii poporului (nu dau lista lor – e prea ruşionoasă!) sau tovarăşei Ceauşescu Elena că era doar o savantă  de renume mondial?

Eu aş mai avea nume, dar mi-e teamă că nu mai are Parlamentul lustraţie. Şi, în chestii dintr-astea, practice, ori că e bi ori unicameral, Parlamentul nu trebuie stressat. 

Pe bună dreptate, acolo se cântă –  în şoaptă şi armonie –  nemuritoarea romanţă Lustrează-mă doar pentru tine/Şi astăzi şi mâine/Mereu…

(30 aprilie, 2010)

 

***

II. Lustraţia cu şpil de Dalmaţia

Când eram copii, vacanța venea cu trenu’ din Franța. Acum, după ce am dat în mintea copiilor de când tot așteptăm un piculeț de dreptate, a venit lustrația/cu șpil de Dalmația. Seamănă, vreau să spun, cu un dalmațian, cățelul cu pete albe și pete negre care era etalonul de măsura — pe la începutul anilor ‘9o – pentru românul abia ieșit din dictatură: nici sfânt, nici drac. Cine conducea pe atunci România? Aaa, da, cei care nu se ocupau cu “linsul de dosare”. Din păcate, s-ar putea ca legea lustrației să fi venit exact după ce ne-am lins pe bot de dosare. De marele dosare, nu cele care ni se dau unuia ori altuia dintre noi.

Unii dintre noi nu își mai amintesc nici măcar de Berevoiești, darmite de alte gropi comune în care au tot fost aruncate suflete, familii întregi, tragedii, dovezi, lalele aduse de mineri pentru a fi plantate în fața Teatrului Național din București, colț cu Piața Universității. Doar căpcăunul ăla de Marius Oprea umblă cu târnăcopul şi sapă pe unde nu se cuvine, deranjând piramidele de anticomunism-caviar.

Din primul desant de lustrabili — parașutați ba de Radio Moscova, ba de  războaie civile invadate de ideologi ce nu-și găseau locul pe la casele lor, fie că erau ei de extremă dreapta, fie de extremă stânga — nu a mai rămas nimic. Doar câteva rămurele, dar ele sunt nelustrabile fiindcă au suferit salutare mutaţii genetice – unele sunt neoconservatoare, altele doar neo, prefix deschis la opţiuni nelimitate etc.

Nici din leaturile ce au urmat descălecătorilor cominterniști — cărora le-au ținut Katiușele de dârlogi idealiști locali — n-a mai rămas mare lucru. O amintire pioasă – ici, o încruntare neprincipială – colo.  O amărăciune că lustrația ar fi ceva de natură exclusiv stalinistă. O bănuială că mergea şi fără lustrație, dacă nu rămâneam fără flotă. Și cam atât.

Prea-tinerii activişti de pe vremuri nu pot fi lustraţi fiindcă ei sunt oameni foarte bine lustruiţi. Mai toţi sunt azi antreprenori, “investitori strategici” balcanizaţi şi nu ar fi o bună mişcare strategică să laşi lustraţia să le ia investiţiile din băncile off shore. Aşa ceva s-ar putea lăsa cu un tsunami financiar, şi Bogdan Baltazar ne avertizează că nu se face. Şi când vorbeşte Baltazar, lira, euro şi dolarul tremură.

Paștele a trecut. Vara, lumea e la mare, la Tușnad. Ba, chiar la Barcelona. Toamna – Ziua Recoltei. Așa că nădejdea e tot prin decembrie cu bătaie spre ianuarie: “Cioc-cioc-cioc./Primiți cu Lustrația?”. “Cum să nu, copii!”. “Sorcova,/Moscova,/Să  trăiți,/Să vă brodiți./Tare ca fieru’,/Iute c-/Așa s-a călit oțelu’…Ne daţi ori nu ne daţi?”.

“Vă dăm, cum să nu vă dăm? Uite-aci 2 pagini de lustraţie cu frişcă şi 18 pagini de excepţii cu zahăr caramel.”

 “Tu, ăla zgribulit, de colo, din colţ. Ia d-aci , din coş, o lustraţie cu remote control. Fii atent aici: apeşi pe butonul roşu, ţac! – excepţiile pentru ăia din CC al PCR, UTC, lectori şi lectoraşi UASCR, “persoane de încrede” ale Securităţii  în presă şi cultură.  Apeşi pe butonul verde, pac! – excepţiile de la colonel în sus şi de la general în jos. Amiralii, comandaţii, şefii de agenţii comerciale şi moguluii conspiraţi sunt exceptaţi din pornire. Deci, nu căuta butonul pentru ei – nu există.”

Luați, d-aci, copii – Basmele românilor, de Petre Ispirescu. Ediție princeps, revăzută și vigilent revizuită. Prefață, postfaţă, anexe şi cotor – Pavlik Morozov.

Asta-i situaţia – a venit lustraţia. Briză  în Dalmaţia.

(19 mai, 2010)

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in