La Quinta de San Pedro Alejandrino – Când Bolívar nu mai crede în destinul lui Bolívar

Photo-blog-71-150x150[1]Dacă romanul cel mai marquezian al lui Marquez ar fi considerat Un veac de singurătate, romanul său cel mai nemarquezian ar putea fi Generalul în labirintul său. Această carte m-a fascinat, tocmai pentru că este cea mai puțin marqueziană dintre toate cărțile vrăjitorului cuvintelor din Aracataca. Am recitit-o în câteva rânduri, cucerit de simplitatea ei narativă și de radiografia tragică a ultimei călătorii a lui El Libertador.

Mulți ani, am visat să pot reface cândva ultimul drum al lui Simón Bolívar – de la Bogotá la Santa Marta. În decembrie 2008, visul s-a îndeplinit. Sigur, nu am bătut drumul în șaua calului, în trăsură sau la bordul unui vapor pe fluviul Magdalena, ci cu avionul (distanțele foarte mari) și în mașină –  distanțele mai mici.  Pe jos – doar cât e în stare să peripatetizeze “omul postmodern”.

Pentru cei care nu au citit această carte, iată un rezumat școlăresc:

Măcinat de tuberculoză (probabil și de alte boli), considerat de mulți drept cauza nefericirilor ce zguduie țara, zidit în mijlocul unor cercuri concentrice de intrigărie, pândit de comploturi mai mari sau mai obscure, la 27 aprilie 1830, Simón Bolívar renunță la președinția Columbiei, țara pe care venezuelanul, pornit dintr-o familie foarte bogată, o clădise.

Mulți nu cred în gestul său, căci El Libertador mai amenințase și înainte cu o asemenea renunțare, dar nu făcuse pasul decisiv.

De ce l-ar face acum? De ce n-ar fi încă un șantaj sentimental? De ce n-ar fi încă o stratagemă a ilustrului general? De ce n-ar fi încă o cursă întinsă adversarilor săi pe care să-i ia, din nou și definitiv, prin surprindere?

Pe drumul spre Santa Marta, unde urma să se urce la bordul unui vapor care sa-l ducă în Spania – țara în care își făcuse studiile și împotriva căreia mai apoi ridicase un continent întreg – printre mesajele primite este și acela de a reveni asupra hotărârii sale, căci patria avea încă nevoie de el.

E prea târziu. Bolnav, deziluzionat, simțind că planul său de a strânge laolaltă țările Americii Latine într-o structură (Statele Unite ale Americii de Sud) care să facă față Statelor Unite din America de Nord se năruise, Bolívar nu mai crede în destinul lui Bolívar.

Ce credeau alții despre destinul lui Bolívar devenise irelevant pentru El Libertador.

Începe acestă ultimă “campanie” înconjurat doar de unii dintre ofițerii și soldații care îl iubesc până la fanatism și, cum altfel?, de José Palacios, servitorul credicions. Semn al renunțării totale, Manuelita Sáenz, iubita vieții sale, femeia care-l salvase din atentatul din 1828, nu are loc în această ultimă suită a generalului.

La Cartagena de Indias, Bolivar dă semne de teribilă slăbiciune.

La 6 decembrie 1830, ajunge la o hacienda de lângă Santa Marta — La Quinta de San Pedro Alejandrino – unde moare la 17 decembrie 1830, la un ceas după miezul nopții.

Avea 47 de ani, măsura 1.64 m, rămăsese un pumn de piele și oase. Pe buci, avea bătături de 2 cm grosime, ca două lanțuri de Cordilieri (Cordillero de los Andes), de la anii petrecuți în șaua calului.

Aflat pe patul de moarte, este întrebat dacă are nevoie de un preot.

O întrebare tragic-retorică este răspunsul pe care îl dă: “Cum am să mai ies eu din labirintul acesta?”

Ultima frază a cărții sună așa:

Atunci îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să asculte glasurile limpezi ale sclavilor din fabrică intonând rugăciunea de la orele şase, iar pe fereastră văzu diamantul lui Venus de pe cer care pierea pentru totdeauna, zăpezile eterne, tinerele plante agăţătoare ai căror clopoţei galbeni nu-i va mai vedea înflorind în sâmbăta următoare din casa închisă, cufundată în doliu, ultimele scântei ale vieţii care niciodată, în vecii vecilor, nu avea să se mai repete.

El Libertador moare ascultând glasurile sclavilor. Câtă ironie a sorții se va fi aflând aici?

El pleacă. Ei rămân să producă rom, miere și zahăr – ca și înainte de prima lui campanie.

Pentru a înțelege că nicăieri centrul politic nu este, probabil, mai fragil decât în această parte a lumii și de ce majoritatea oamenilor de aici optează încă, fascinată de un carismatic ori altul, fie pentru extrema stângă, fie pentru extrema dreaptă, după ce citești marii prozatori și eseiști ai Americii Latine trebuie să călătorești prin țările acestui continent. Altfel ești încă surd. Sau încă orb. Sau încă și una, și cealaltă.

Pentru mine, unul, nimeni nu a coborât mai mult în ridicol bolivarismul decât Hugo Chávez, în a cărui sală de consiliu scaunul din dreapta președintelui Venezuelei era întotdeauna neocupat, căci era scaunul “rezervat” lui Simón Bolívar. Dar adepții  fanatizați ai lui Chávez vedeau – și văd – lumea prin alți ochi decât cei prin care o privesc eu.

Deși se referă la o lume din nordul continentului pe care Bolívar spera să-l consolideze într-o singură entitate, de sine stătătoare, ce observă Octavio Paz în labirintul său, Labirintul singurătății (El laberinto de la soledad, 1950), include și lumea de mai la sud. Iată penultimul paragraf din eseul lui Paz:

“Fiecare societate muribundă sau sterilă încearcă să se salveze creând un mit al izbăvirii care este și un mit al fertilității, un mit al creației. Singurătatea și păcatul sunt contopite în comuniune și fertilitate. Societatea în care trăim astăzi a creat și ea un mit. Sterilitatea lumii burgheze va sfârși fie prin sinucidere, fie printr-o nouă formă de participare creativă. Aceasta este “tema timpului nostru”, spre a folosi spusa lui Ortega y Gasset. Este substanța visurilor noastre și sensul actelor noastre.”

Labirinturile politice ale unor Octavio Paz sau Mario Vargas Llosa îmi sunt foarte apropiate. Cel al lui Marquez mi-a fost întodeauna străin. Dar a învinge un labirint sau a te rătăci definitiv într-unul sunt experiențe individuale greu de cântărit din afară.

Îmi amintesc seara de noiembrie, 1991, în care, la Paris, îl ascultam pe Jean-François Revel vorbindu-mi despre La experiencia de la libertad, simpoziomul la care fusese invitat în capitala Mexicului cu câteva luni în urmă, de prietenul său de o viață, Octavio Paz, alături de Czesłav Miłosz, Daniel Bell, Cornelius Castoriades, Hugh Thomas, Agnes Heller, Michael Ignatieff, Hugh Trevor-Roper, Carlo Franqui și Jorge Edwards.

“Marquez?”, l-am întrebat pe Revel. A ridicat din umeri.

Apoi m-a întrebat: “Llosa și Marquez împreună?” Am ridicat și eu din umeri.

Deseori, când este vorba de opțiuni (patimi) politice, tot ce putem face este să ridicăm din umeri.

Vă ofer mai puțin de 5 minute needitate din fabulosul meu decembrie 2008, când, plecat din Bogotá, oprindu-mă la Cartagena de Indias, ajungeam, în sfârșit, la  San Pedro Alejandrino.

 

x

Cum în următoarele 45-50 de zile mă voi afla în Africa, vă dau întâlnire din nou pe acest blog în luna iunie.

Până atunci – toate cele bune.

(Pentru Jesús Ferro Bayona, Joseph Daccarett și Maria Sipoș, cu profundă gratitudine)

dt_signature2-e1270748737227[1]

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in