IV. Portret de vinovat ideal (B)

 

Photo blog 7Cine nu a fost împotriva lui Trump?

Democrații nu aveau cum să nu fie, dar li s-au alăturat și mulți republicani. Unii alungați de atacurile personale inacceptabile lansate împotriva lor și a familiilor lor de Trump. Clanul politic Bush este un exemplu. Câțiva – din invidie că ei sau candidații lor au fost spulberați în primaries de neofitul Trump. Alții au fost alungați de un discurs politic care nu ar mai avea de-a face cu “Noi, republicanii, partidul lui Lincoln.”

Numai că republicanii nu au riscat abia acum, la “infiltrarea” lui Trump printre ei, să nu mai fie percepuți drept partidul lui Lincoln.

S-au deposedat de unii singuri de această imagine meritat-glorioasă, cu mult înainte. Atunci când minoritatea afro-americană a început să creadă că democrații sunt partidul lui Lincoln. Că fără Lincoln condiția lor ar fi continuat să rămână multă vreme aceeași i-a interesat din ce în ce mai puțin. I-a interesat din ce în ce mai mult condiția lor de azi și de mâine.

Democrații au fost atât de abili în ultimii ani în câștigarea voturilor afro-americanilor, încât aceștia din urmă au uitat până și că senatorul Robert Byrd, fost șef de celulă Ku Klux Klan, nu a fost republican, ci democrat. Au uitat sau nu li s-a spus; sau li s-a spus, dar nu i-a interesat, că Robert Byrd nu a fost protectorul de tinerețe al lui Donald Trump, ci al candidatei democrate, Hillary Rodhman Clinton. Ce nu aveau cum să nu uite a fost poziționarea KKK în favoarea lui Trump și refuzul acestuia din urmă de a declina ”favoarea”.

E natural ca trecutul să intereseze într-o măsură mai puțin intensă decât prezentul și viitorul. Democrații au speculat bine această realitate. A existat o coerență între discursul democraților de campioni ai drepturilor afro-americanilor și ce anume, când anume au făcut ei pentru această minoritate? Greu de dat un răspuns integral pozitiv sau integral negativ.

Donald Trump este acuzat de incoerență (chiar de paranoia), dar nu e lipsit de inteligența de a formula întrebări care pot pune în încurcătură pe cei care cred că gândesc mereu mai coerent ca el. După ce a enumerat impasurile în care se află atâtea comunități de afro-americani și latinos, de la lipsa accesului la educație la lipsa locurilor de muncă, de la criminalitate la ghettoizare, etc. i-a întrebat:

“What the hell do you have to lose? Give me a chance. I’ll straighten it out. I’ll straighten it out. What do you have to lose?”

Cu alte cuvinte, ”Oameni buni, pe de-o parte sunteți nemulțumiți până la Dumnezeu, dar pe de altă parte vreți să votați tot pentru cei care v-au promis marea cu sarea și n-au făcut nimic pentru voi. Ce e coerent în atitudinea voastră? Ajutați-mă să vă pot ajuta. Dați-mi o șansă să creez mai multe șanse pentru voi.

Acest recurs la coerență nu a convins prea mulți dintre cei cărora li s-a adresat, dar a convins destui pentru ca Hillary Clinton să nu ia același număr de voturi câștigate cândva de Barack Obama. Și asta nu pentru că dna Clinton nu este afro-americancă (sau latino). Mai mult, spre surpriza multora, unele statistici indică segmente unde Trump a luat mai multe voturi decât Clinton. Acest eșec nu este doar al candidatei Clinton, este și al Partidului Democrat. Și, mai presus de orice, este un vot de blam pentru Moștenirea lui Barack Obama.

Deși părăsit de republicani, exact când la democrați disciplina de partid îl aducea pe boicotatul Bernie Sanders sub drapelul insuportabilei ”Madam Secretary”, care-l faultase și pe față, și pe din dos, în primaries, Trump a mers înainte de unul singur. “Dumnezeul” lui Trump i-a dat lui Paul Ryan mintea de pe urmă a republicanului. Deși foarte târziu, a sunat adunarea republicanilor și i-a ”trimis pe teren”.

În realitate, Trump a câștigat mai degrabă de unul singur. Și nu doar prezidențialele, ci și ”parlamentarele”. Asta într-un moment cheie pentru republicani, formațiune politcă pe cale de a pierde tot – Casa Albă, Senat și Cameră. Trecând peste ce-l desparte de Trump, Ryan a avut decența de a recunoaște, după alegeri, performanța lui Trump și i-a mulțumit. Nu e interesant că tocmai ”bastardul” familiei a fost cel care a salvat ”partidul lui Lincoln”?

Pe un singur republican (mă gândesc la cei funcții în și de partid) s-a putut baza Trump cu adevărat, mai ales după ce câștigat nominalizarea partidului – Reince Pribus, președintele Comitetului Național al republicanilor. În vârstă de 44 de ani, Pribus s-a dovedit un excelent manager, dând prioritate strategiei nu confruntărilor interne duse, deseori, în numele unor principii nu tocmain convingătoare. Există momente când crisparea ideologică trebuie să facă loc strategiei. Cu un al președinte al partidului, republicanii și-ar fi rupt gâtul în acest agitat 2016.

Candidatul Trump are nevoie să devină, cât mai repede, președintele Trump, dincolo de retorica tradițională și, de multe ori, mincinoasă, a acelui ”Voi fi președintele tuturor americanilor.” Părțile sulfuroase ale retoricii candidatului Trump vor putea fi estompate și, într-un tîrziu iertate, în măsura în care faptele președintelui Trump vor contrazice excesele vorbăriei de campanie.

În 1944, Robert Byrd, protectorul de mai târziu al proaspăt-intratei în politică, Hillary Rodhman Clinton, îi scria colegului de Senat și de partid, Theodor Bilbo (Missouri): I shall never fight in the armed forces with a negro by my side … Rather I should die a thousand times, and see Old Glory trampled in the dirt never to rise again, than to see this beloved land of ours become degraded by race mongrels, a throwback to the blackest specimen from the wilds.

În 1946, senatorul Byrd îi scria șefului Ku Klux Klan-ului: “The Klan is needed today as never before, and I am anxious to see its rebirth here in West Virginia and in every state in the nation.”

În 1964, alături de alți democrați, s-a opus desegrăgării (Civil Rights Act). În 1965, față de Voting Rights Act a avut aceeași poziție. Nu s-a sfiit să folosească termeni precum white nigger”. În 1993, s-a opus vehement dreptului ca persoane guy să facă parte din cadrele armatei și s-a pronunțat împotriva căsătoriilor ”netradiționale”, etc.

Pentru toate acestea — și pentru multe altele – a prezentat scuze și a declarat, în repetate rânduri, că e gata să-și recunoască erorile oricând i se va cere. A fost iertat și a sfârșit prin a deveni respectat și de mulți dintre cei față de drepturile cărora dovedise, decenii la rând, o crasă lipsă de respect.

Hulitul Donald Trump nu s-a apropiat nici la 10 leghe de pozițiile atât de precare ale senatorului Byrd. Nici n-ar fi înțelept să încerce. Nu are nevoie să regrete public, în fiecare zi, o serie de afirmații inacceptabile. Tot ce are de făcut este să acționeze ca președinte în așa fel încât oamenii să ajungă singuri la concluzia că ”He didn’t mean it.” Abia atunci se pot închide rănile.

Dacă se spune că o imagine face cât zece mii de cuvinte, se poate spune și că o faptă e mai elocventă decât zece mii de de vorbe. Dacă Trump va reuși să eclipseze vorbele de campanie inacceptabile prin fapte de președinte cât mai larg acceptate, atunci Partidul Republican își va putea redobândi identitatea pierdută – partidul lui Lincoln”.

Trump a întrat în campanie electorală având mulți dușmani în lumea afacerilor. A reușit să-și facă noi dușmani – unii extrem de redutabili – și în lumea politicii. Dar niciun dușman al lui Donald J. Trump nu a fost mai năpraznic decât Donald J. Trump. Dacă va reuși să scape definitiv de acesta, am putea avea un președinte Trump de succes. Dacă nu, America va trebui să mai aștepte niște ani și să-și recalibreze balanța între nevoi și whisful thinking.

dt_signature2-e1270748737227[1]

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in