Întunecările dlui Andreescu – obsesii, vituperări, ticăloșie. La revedere.

03.29

Obsesiile dlui Gabriel Andreescu nu sunt puține, se înmulțesc cu fiecare dezacord manifestat de alții față de opiniile Domniei Sale și îl hăituiesc din ce în ce mai nemilos. În acest moment, prezența prietenilor nu mai poate înlocui prezența unui shrink.

Dl Radu Ioanid este una dintre aceste obsesii care nu-i dau pace dlui Andreescu. Nu știu ce a declanșat această animozitatea (cu ingrediente patologice) a dlui Adreescu față de dl Ioanid, dar pot semnala netemeinicia multora dintre acuzațiile aduse dlui Ioanid de către dl Andreescu:

i) Despărțirea ”post mortem” (cum o numește dl Andreescu, gândindu-se, probabil, la moartea lui Mihai) dintre mine și Mihai Botez nu i se datorează dlui Ioanid, cum mincinos afirmă dl Andreescu și nu s-a produs “post mortem”, ci cu mult înainte, ”antum”, la începutul anilor ’90, când nici măcar nu știam cum arată dl Ioanid, pe care l-am întâlnit mult mai târziu.

ii) Nu știu ce au discutat dnii Andreescu și Ioanid în camera hotelului Hilton din București, dar dl Ioanid nu avea cum să-i spună în acel moment dlui Andreescu, cum pretinde acesta din urmă, ce cuprind cele 18 volume ale dosarului meu, fiindcă nu știa. Mă întreb ce căuta dl Andreescu în camera de hotel a dlui Ioanid, om pe care îl disprețuiește profund, de un car de vreme, și pe care îl consideră vinovat de atâtea fărădelegi?

Dl Ioanid se afla în România, când C.N.S.A.S. m-a informat că a terminat fotocopierea celor aproximativ 10,000 de pagini și că pot ridica oricând cele 18 plicuri sigilate. L-am rugat pe dl Ioanid să mă ajute. A acceptat. I-am trimis o procură (copie la C.N.S.A.S.) prin care îl împuterniceam să ridice documentele. Dl Ioanid a preluat cele două cutii sigilate în care se aflau cele 18 plicuri sigilate și le-a predat în aceeați zi, sigilate, unui prieten al meu, diplomat occidental aflat în post la București. De la acesta am primit documentele. Aceasta a fost ”poșta specială” (menționată de dl Ioanid în răspunsul dat dlui Andreescu în Observator cultural, aici) prin care au ajuns la mine, sigilate, cele două cutii în care se aflau cele 18 plicuri sigilate. La primirea documentelor, sigilate, am făcut fotografii – unele au fot postate și pe CERTOCRAȚIA, câteva au fost puse la dispoziția Editurii Polirom, care a folosit una dintre ele la pagina 572 a cărții ”Eu, fiul lor”.

iii) Dl Ioanid nu avea cum să premediteze, cum să mă manipuleze spre a lovi în Mihai Botez. Nu s-a oferit să fie îngrijitorul ediției. După ce am citit documentele, eu l-am rugat să fie îngrijitorul ediției, fiindcă specialitatea Domniei Sale sunt arhivele și, în plus, editase deja un volum bazat pe documente de la C.N.S.A.S. Nu avem nicio indicație că între dnii Botez și Ioanid avusese loc vreun conflict, că între ei ar fi existat vreodată o stare de tensiune. Nu am nici azi. La început, dl Ioanid a ezitat să accepte propunerea mea. Chiar mi-a recomandat numele unui cercetător pe care îl considera foarte potrivit pentru a îngriji ediția și a scrie studiul introductiv. La insistențele mele, până la urmă dl Ioanid a acceptat. Abia atunci i-am pus la dispoziție documente din dosarul meu.

iv) Om oarecum serios, în opinia dlui Andreescu, am decăzut, făcând jocul manipulatorului Ioanid. Ce se va fi întâmplat cu mine? Simplu, răspunde psihologul Andreescu: Ioanid îl sorcovește pe Tudoran, îl face să creadă că e cel mai tare din parcare, și, în schimb, sărmanul Tudoran, însetat de glorie, îl lasă pe dibaciul manipulator Ioanid să atace disidenții români și să clădească dosare de falsă colaborare cu Securitatea. Greu de comentat la ce rezultate au dus în cazul studentului Andreescu cei 13 ani de psihologie corecțională de care este așa mândru.

C.N.S.A.S. constituie o altă obsesie majoră a dlui Andreescu. În loc să contruiască un lobby care să supună Parlamentul la presiuni care să conducă la modificarea unui simulacru de lege, dl Andreescu își alătură vocea unui lobby anti-C.N.S.A.S., exact când Colegiul (încolțit din toate unghiurile politice, care nu doresc, în ruptul capului și din motive ușor de înțeles, finalizarea prea multor deconspirări) încearcă să fie mai eficient decât în primii săi ani de existență, să lucreze între parametrii unui profesionalism care să elimine suspiciunile. Pentru dl Andreescu, personificarea răului reprezentat de C.N.S.A.S. este dna Germina Nagâț. Criza de isterie publică făcută de dl Andreescu, când GDS i-a decernat dnei Nagâț un premiu important, a constituit un spectacol întristător. Așa ceva nu are nimic de-a face cu o discuție profesională, cu o dezbatere – oricât de aprinsă – a unor subiecte deseori greu de elucidat.

Scenarita este o altă plasă obsesională în care se complace dl Andreescu. Dintre multele exemple îl aleg pe cel mai recent. Într-un comentariu postat azi (aici) pe forumul din Observator cultural, dl Andreescu mă acuză că i-am refuzat postarea unui răspuns pe CERTOCRAȚIA. Nici vorbă de așa ceva. Blogul meu nu a înregistrat niciun comentariu venit din partea dlui Andreescu. Iată răspunsul postat de mine pe forumul Observatorului cultural:

1. Nu am primit niciun comentariu al dvs. Cred ca întâmpinați o dificultate tehnică de care s-au lovit și alții, după ce sistemul de comentarii s-a schimbat pe blogul meu. Dificultățile tehnice pot fi depășite ușor. Există acolo opțiuni de înregistrare pentru Disqus (preferabil, fiindca este sistemul folosit), Facebook, Guest etc. Să vă construiți o altă obsesie pe o dificultate tehnică pe care alții au depășit-o în 30 de secunde e trist.

2. Dacă ați fi fost, cu adevărat, interesat să purtați un dialog cu mine pe CERTOCRAȚIA, ați fi făcut ceea ce se practică în asemenea cazuri: ați fi răspuns textului meu acolo unde a apărut – pe CERTOCRAȚIA. Dvs. ați ales să răspundeți în Observator cultural. Decizia dvs. are fi avut o justificare, dacă CERTOCRAȚIA v-ar fi refuzat publicarea celor 6 texte apărute în Observator cultural. Cum ați rupt o cutumă de dialog, v-am răspuns pe CERTOCRAȚIA. Oricum, dacă ați fi reușit, tehnic, să trimiteți comentariul pe care “nu vi l-am postat”, el ar fi apărut, dle Andreescu. Cu siguranță. Fiți mai relaxat și nu luați orice impediment (mai ales unul tehnic) drept o conspirație impotriva dvs.

Forumurile publicațiilor, blogurilor, site-urilor etc. online constituie o lume a cărei natură extrem de labilă psihologul Andreescu o înțelege greu. Totul e alb sau totul e negru. Dacă eu sunt un “diletanat agresiv”, cei care comentează pe blogul meu constituie – îmi pare rău să le dau o asemenea veste proastă – doar o “haită însetată de sînge care-l urmează.” În schimb, pe forumurile unde se comentează sub textele Domniei Sale, discuțiile sunt purtate doar de oameni raționali, lipsiți de orice maliție sau rea-intenție, cu argumente ireproșabile. I-aș recomda dlui Andreescu să-l întrebe pe criticul Daniel Cristea-Enache dacă a primit vreodată un răspuns de la doamna pe care a întrebat-o public, în câteva rânduri, dacă a colaborat ori nu cu Securitatea, doamnă cu care pe un forum dl Andreescu duce un dialog îngeresc despre diavolii de pe alte bloguri. Exemple pentru dl Andreescu aș mai avea; răbdare – nu.

Despre ticăloșie. Până la “nepublicarea” comentariului Domniei Sale, dl Andreescu mărturisea că, în pofida porcăriilor pe care i le-aș fi făcut și a manipulărilor în năvodul cărora mă complac, nu mă consideră un ticălos. Regret că nu-i pot răspunde în același chip, fiindcă numai un ticălos poate scrie anumite lucruri. Iată unul dintre ele:

Fără carnetul de partid, cariera avută în instituţiile culturale din 1971 pînă în 1980 i-ar fi fost imposibilă.”

– În 1971 nu eram membru de partid;

Am fost membru al unei singure “instituții culturale” românești – Uniunea Scriitorilor. Din 1974 pînă în 1982. Am redevenit membru al US în 1990.

– La intrarea în US, nu eram membru de partid. Cererea mea de intrarea în US a fost judecată prin prisma valorii primelor două cărți, dintre care cea de debut a obținut Premiul de Debut pentru Poezie al US pe anul 1973;

– Premiile care au urmat și presa excelentă de care s-au bucurat cărțile mele n-au avut nimic de-a face cu membria mea de partid. Nu pe mine mă jignește dl Andreescu. Jignește criticii literari care au scris elogios despre cărțile mele și pe membrii juriilor care au acordat premii unor cărți ale mele;

– Când partidul a putut face ceva, a făcut-o. Dar nu spre a mă promova, nu spre a-mi consolida cariera. Dimpotrivă. Cartea mea de debut, “Mic tratat de glorie” (1973), a primit (alături de o carte a dnei Ileana Mălăncioiu) și Premiul de Poezie al CC al UTC. În ziua decernării premiilor, în urma unui ordin “venit de sus”, premiul meu a fost “redistribuit” altcuiva. Dna Ileana Mălăncioiu a întârziat ora decernării premiilor, prin protestul ei vehement. Dar ordinul era “prea de sus” spre a nu fi executat.

– Am fost ales, în două rânduri, în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor, prin vot secret, de colegeii mei, la conferințe ale Uniunii Scriitorilor, nu numit pe vreo listă venită de sus; așa cum au fost aleși și ceilalți membrii ai Consiliului;

– Când, în 1982, Nicolae Ceaușescu l-a însărcinat pe premierul Constantin Dăscălescu să convoace nou-alesul Consiliu pentru a comunica că șeful statului a numit un președinte al US și hotărârea respectivă nu suportă discuții, am fost singurul membru al Consiliului care și-a depus demisia (și nu doar din Consiliu), deși aveam realții mai mult decât cordiale cu președintele impus al US, un scriitor pe care l-am admirat întotdeauna. Era o chestiune de principiu. Știam ce se va declanșa împotriva mea. Și s-a declanșat.

– Scurta trecere prin PCR nu m-a ajutat. Mai degrabă, mi-a făcut viața mai grea. Înainte, când scriam, spuneam sau făceam ce “nu se cuvenea”, exista o salvare ”Tovarășul nu e membru de partid, așa că e de înțeles că…” După ce am devenit membru, reacția era mult mai dură ”Tovarășul e membru de partid, așa că este inadmisibil ca…”

Aș putea să mai înșir aici multe alte lucruri, dar dl Andreescu le cunoaște foarte foarte bine, numai că ticăloșia are și darul de a șterge (definitiv sau temporar) memoria, asemenei unui virus care afectează hard drive-ul unui computer. Mă întreb doar cum de a acceptat dl Andreescu generozitatea mea (singur o recunoaște) iar apoi a fost vreme de aproape 25 de ani prieten cu un om care, fără acel carnet, n-ar fi însemnat nimic pe lume?

Pentru a se convinge câtă dreptate are și cât de mult am încercat să mă înșurubez în sistem, pentru a avea o carieră, îl las pe dl Andreescu în compania celor scrise de dl C. Stănescu (fost Redactor-șef Adjunct al Scînteii tinereului) în ziarul Gândul, în ziua de 22 aprilie 2006, nu înainte de a menționa că omul refuzat de mine, în 1970, când eram șomer, nu era altul decât cel care avea să devină satrapul presei românești – dl Eugen Florescu, unul dintre preferații Elenei Ceaușescu. De unde și “sprijinul” constant pe care dl Florescu l-a acordat prosperității “carierei (mele) în instituțiile culturale” până m-a văzut, în sfârșit, plecat din țară, inclusiv anularea premiului CC al UTC acordat mie de un juriu condus de criticul și istoricul literar Șerban Cioculescu și demisia din presă:

“Lucram la Scînteia tineretului, încartiruit, ca toate celelalte ziare ale vremii, în “reactorul atomic” cu steaua purpurie în vârf și cu Lenin la ușă, construit după canonul sovietic al arhitecturii realist-socialiste. Pe la jumătatea anilor ’70 (anul era 1970, nota mea, DT), mi se pare, tînărul poet Dorin Tudoran fusese curtat să se angajeze la ziar și, după o discuție prealabilă cu redactorul-șef, stăteam de vorbă într-unul dintre birourile redacției. Vorba vine că “stăteam de vorbă”: taciturn, vag, neliniștit, dar mai mult cuprins de o mirare nedumerită de ce i se întâmpla, măsura cu pași rari încăperea unde ne aflam, oprindu-se și privind lung din fereastra “reactorului” spre aleile înverzite ale Herăstrăului de peste drum.

Întorcându-se brusc, a rupt tăcerea cu o întrebare ce n-avea nevoie de răspuns: “Domnule, în definitiv, ce să fac eu aici!?” Întrebarea și-o pusese sieși, iar impresia cea mai puternică a celui ce-o auzea a fost că avea în față o vietate liberă, poftită să intre în cușcă. Să pătrundă într-o “rezervație de zimbri domesticiți”, ca aceia din puternicul poem protestatar al prietenului său de atunci, poetul Adrian Păunescu.

De “angajamentul” cu care fusese ademenit, conform unei strategii de succes în multe alte cazuri, s-a ales praful: Dorin Tudoran a întors definitiv spatele “coliviei” și a plecat să se plimbe în pădurea Herăstrăului, lăsându-ne pe noi, ani mulți, să inspirăm aerul din cușca de beton cu stea în frunte. Au urmat gesturile rasunătoare ale disidenței interne, culminând cu scrisoarea sfidătoare, adresată lui Nicolae Ceaușescu și, în cele din urmă, cu emigrarea.” /…/”Ultimul volum publicat în România înainte de a emigra se intitulează, cu amară ironie polemică, “Adaptarea la realitate” (1982): în realitate, niciodată nu s-a adaptat la acea “realitate” și, constat acum, “vietatea liberă” pe care o privisem în față în îndepărtații ani ai tinereții și-a menținut intacte reflexele unei imposibile “acomodări”, acomodare din care M. Ralea făcuse un semn, pozitiv și sănătos, al specificului național românesc.”

 La revedere, dle Andreescu!

dt_signature2-e1270748737227[1]

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in