Inintelighenția — Intelectuali și politică în România

Kakopatia, kakistocrația, distrofia…

Afirmația “Politica e o târfă!” nu poate aparține decât unui intelectual. De câte ori trădează, membrii intelighenției fie dau vina pe alții, fie, mult mai comod, abstractizează vinovăția. Și cu o abstracțiune cine se poate lupta? Dacă politica este cu adevărat o târfă, trebuie să aflăm și cine sunt proxeneții, “peștii” ei.

Mai priceput decât oricine în a simula sinceritatea, abia în politică intelectualul este, fără să știe, cât se poate de sincer. Patima, orbirea, certitudinea că el și ai lui au dreptate absolută scot din el sinceritatea absolută. Ce îl ajută să devină odios este capacitatea delirantă de a întoarce lucrurile pe față și pe dos, până construiește, din sofisme seducătoare, o lume paralelă cu cea reală.

Societățile promovate de asemenea făurari sunt, de cele mai multe ori, nimic altceva decât kakopatii (distopii). Liderii acestor societăți consolidează kakistocrațiile – sistemele în care pârghiile și manetele sunt puse în mâinile celor mai puțin calificați. Când eșecul nu mai poate fi ascuns, proxeneții, peștii politici strigă cei dintâi: “Politica e o târfă!”

Distopia devine politic-ereditară, declanșează distrofii iar acestea din urmă sfârșesc prin a necroza mușchiul moral al societății. În final, cei care deplâng cel mai zgomotos “starea națiunii” sunt exact cei care au isterizat discursul public până au înlocuit dialogul social cu monologuri doctrinare dintre cele mai agresive.

Moștenirea lăsată de asemenea redemocratizări la minut consolidează cadavrul din debaraua națională, făcându-l cu adevărat inoxidabil.

Dorin Tudoran

scaled_256

Intelighenția, privilighenția, inintelighenția…

Prima a fantasmat utopii și a făcut ori a însoțit revoluții din care s-au născut invariabil distopii.

A doua a profitat cinic de tiraniile moderne, le-a furnizat mijloacele hegemoniei simbolice, eventual a “rezistat prin cultură”. A avut uneori iluzia că-și poate controla controlorii, s-a lăsat distribuită în roluri de apologeți ai (meta)stazei naționale și de figuranți ai unor reforme și revoluții înscenate.

A treia descinde în mare măsură din cea de-a doua și este mai sofisticată. În același timp, e mai perplexă, mai sectară, mai (lup-)moralistă, mai clasistă, mai hedonistă, mai dandy, mai narcisică, mai inautentică, mai virulentă. Are alibiul democrației, pe care a învățat s-o simuleze, iar dacă poate cuvânta se justifică etic, estetic, cultural, teologic, filozofic – de pildă, tiranofilia minoră devine luptă pentru Adevăr, Bine și Frumos — sau cel puțin ideologic, patriotic și geopolitic. Și, sperînd să iasă din confuzie, aderă mimetic și năuc la dogmele Occidentului, parcurgându-le cu flexibilitate tot spectrul, chiar creînd hibrizi contraintuitivi (e singura lor creativitate). Fără convingere, dar nu fără ocazionale accese exhibiționiste care amintesc de cele ale convertiților ratați, ale celor care nu pot crede în nimic.

De la aceste gânduri începe dialogul meu și al publicului cu Dorin Tudoran, una din rarele figuri care nu intră în tabloul de mai sus.

Sorin Antohi

Informații AICI

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in