Îmblânzirea antipozilor: spre un consens post-secular?

A  fost nevoie  de o tragedie majoră (11 septembrie, 2001) pentru ca doi dintre cei mai cunoscuţi gânditori contemporani să se întâlnească prima oară  abia când unul avea 77 de ani şi celălalt 75, deşi sunt născuţi în aceeaşi ţară, şi-au luat doctoratele doar la un an distanţă (1953 şi respectiv 1954)  şi au trăit (unul în Tübingen, celălalt în Frankfurt pe Main) unele dintre cele mai frământate timpuri ale țării lor. Gândirea şi preocupările acestor doi oameni (unul teolog şi om al bisericii, celălalt – filozof, sociolog şi critic neo-Marxist) sunt atât de diferite, încât au fost percepuţi drept un exemplu clasic de “intelectuali antipodici”.

Născut în 1927, Joseph Ratzinger, azi Papa Benedict al XVI-lea, a fost numit, datorită inflexibilităţii sale doctrinare, “chintesenţa ortodoxiei catolice”. Născut în 1929, Jürgen Habermas, care, în afară de catedrele de filozofie de la Heidelberg şi Frankfurt pe Main, a condus şi Institutul Max Planck din Starnberg, s-a declarat de mult un urmaş al lui Max Weber, adică “surd bocnă într-ale sferei religioase”. Şi-atunci, dincolo de tragedia lui 11 septembrie, 2011, ce i-a putut convinge pe “ateul metodic” şi pe Prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei să se întâlnească şi să dialogheze?

Răspunsuri foarte nuanţate la această întrebare primim de la Dr. Florian Schuller, Directorul Academiei Catolice a Bavariei, editorul şi prefaţatorul cărţii ce cuprinde contribuţiile lui Ratzinger şi Habermas. Apărut întâi în 2005 la Herder Verlag, Freiburg im Bresgau, sub titlul Dialektik der Säkularisierung: Über Vernuft und Religion, volumul apare un an mai târziu la Ignatius Press, San Francisco, în traducerea lui Brian McNeil sub titlul DIALECTICS OF SECULARIZATION – On Reason and Religion.

Schuller numeşte câteva ”impulsuri” care au determinat apariţia acestui dialog. Mă opresc la două dintre ele. Primul: ce l-a convins pe cardinalul Ratzinger să accepte dialogul cu Habermas. Cel de al doilea: ce l-a facut pe filozoful neo-Marxist să accepte dialogul cu omul bisericii.

Primul impuls. Este vorba despre discuţiile purtate în Italia (şi evitate în Germania) între intelectualii reprezentându-i pe credenti (credincioși) şi pe laici (persoane seculare), oameni cu opinii atât de diferite despre lume. Exemplul cel mai relevant oferit de Schuller pentru efervescnța dialogului dintre intelectualii italieni este nr 2/2000 al revistei MicroMega, cunoscută publicație a stângii politice și intelectuale italiene. Citatul emblematic este următorul: ”Filozofia este preocupată din ce în ce mai mult, mai degrabă de religie, decât de cunoaștere, și încearcă să intre în dialog cu religia.“

Ce i se pare lui Schuller că anunța dialogul dintre Ratzinger și Habermas este prezența unui text al cardinalui german în acel număr din MicroMega, alături de contribuțiile unor Bruno Forte (pe atunci proaspăt Arhiepiscop de Chieti-Vasti) și Enzo Bianchi, întemeietorul mănăstirii din Bose. Editorul revistei MicroMega, ne spune Schuller, citează o scrisoare a cardinalului Ratzinger în care Sfântul Părinte de astăzi găsea interesant că eseul său apare într-o publicație deschisă mai ales necredincioșilor, revistă care tocmai tipărise un text foarte critic la o enciclică papală despre filozofie, intitulată Ratio et Fides.

Cardinalul Joseph Ratzinger în biroul său de la Congregația Pentru Doctrina Credinței, München. Copyright @ “Congregazione per la dottrina della fede.”

“Și atunci”, se întreabă Schuller, “de ce este Cardinalul gata să publice în MicroMega?” Răspunsul vine chiar din mărturisirile lui Ratzinger – “spre a stimula dezbaterea în legătură cu adevărul religiei creștine.”

“Exact acesta a fost subiectul dezbaterii purtate în Italia la începutul mileniului”, spune Schuller. După care intră în substanța diferenței dintre dialogurile purtate în Italia și Germania. El propune ca termen de comparație numărul 149/2002 al revistei germane Kursbuch, având drept temă “Dumnezeu e mort și trăiește”. Deși nivelul intelectual al textelor este foarte înalt, iată care este, după Schuller, diferența față de dialogul purtat în Italia sau Franța: dar noi, în Germania, părem a fi lipsiți de un dialog filozofic comun, construit pe baza unor poziții diferite care sunt interesate una în cealaltă (ca în Italia) sau structuri care să permită o pluralitate a felului cum privim lumea, multitudine care să permită angajarea într-un dialog social instituționalizat, totuși cu totul liber, la un înalt nivel al gândirii (ca în Franța).

Al doilea impuls. La numai trei săptămâni după tragedia din 11 septembrie, 2001, Habermas a primit la Frankfurt Premiul pentru pace al librarilor germani. Iată ce scrie Schuller despre discursul de acceptare al lui Habermas: ”Acest discurs a provocat o mare agitație”/…/”filozoful a surprins multă lume când a cerut ca societatea seculară să dobândească o nouă înțelegere a convingerilor religioase, care sunt mai mult și cu totul altceva decât simple relicve ale trecutului cu care am terminat. Dimpotrivă, aceste convingeri pun în fața filozofiei un <test cognitiv>. Acest discurs a fost descris de unii drept <o ușă deschisă> pentru biserici. Totuși, părea că nimeni nu dorea să treacă pragul acelei uși.“

A fost Joseph Ratzinger cel care a dat curs inițiativei lansate de Jürgen Habermas, deschizând, pe cât se poate de larg, ușa pentru cei interesați să-i treacă pragul în ambele direcții. Așa s-a ajuns la organizarea dialogului dintre cei doi, desfășurat la München, în ziua de 19 ianuarie 2004. S-a căzut de acord ca subiectul dialogului să fie Temeliile morale pre-politice ale unui stat liber. Habermas și-a intitulat prelegerea Temeliile pre-politice ale unui stat democratic constituțional? A se remarca semnul întrebării. Joseph Ratzinger a ales drept titlu al prelegerii sale Ceea ce ține lumea laolaltă: Temelia morală pre-politică a unui stat liber. A se remarca lipsa vreunui semn al întrebării. Diferența ne poate reaminti ce separă credința de cunoaștere.

Foto: Katholische Akademie in Bayern, Munchen @ Libreria Editrice Vaticana & 2006 by Ignatius Press, San Francisco, All rights reserved

Filozoful. Habermas consideră că subiectul propus dialogului amintește de o întrebare articulată prin anii’60 de Ernst Wolfgang Böckenförde: ”Poate statul liber, seculartizat, să existe pe baza unor presupoziții normative pe care el însuși nu le poate garanta?”

După Habermas, o asemenea întrebare declanșează două lucruri. Primul – pune sub semnul întrebării capacitatea statului democratic, constituțional, de a reînnoi – din resurse porprii — presupozițiile normative ale existenței sale. Al doilea – dubiul respectiv poate indica faptul că un asemenea stat este dependent de tradiții etice de o natură locală.

Dintre multiplele sugestii în legătură cu acestă dilemă, Habermas oferă una pe înțelesul celor mai mulți: “Aș sugera că trebuie să înțelegem secularizarea culturală și societală ca un dublu proces de învățare/cunoaștere care cere atât tradițiilor Iluminismului, cât și doctrinelor religioase să se gândească la proprile limite.“

Care ar fi finalitatea unui asemenea demers?

Răspunsul lui Habermas e limpede: “Cu privire la societățile post-seculare, trebuie să întrebăm ce atitudini cognitive și ce așteptări normative trebuie să ceară un stat liberal cetățenilor săi – credincioși și necrediuncioși, deopotrivă – să pună în practică atunci când interacționează unii cu ceilalți.”

Pentru ca o asemenea interacțiune să fie armonică, autoritatea de stat trebuie să dovedească o perfectă neutralitate în chestiuni de înțelegere a lumii, “să garanteze aceeași libertate etică fiecărui cetățean.” Habermas recunoaște că o asemenea perspectivă este incompatibilă cu universalizarea politică a perspectivei seculariste asupra lumii, dar altă cale de conviețuire între credincioși și necredincioși nu vede:
Jürgen Habermas. Photo & Copyright: Wolfram Huke at en.wikipedia , http://wolframhuke.de
 
”Când cetățenii secularizați își îndeplinesc rolul de cetățeni ai statului, ei nu trebuie să refuze, din principiu,  că imaginile religioase ale lumii sunt capabile să exprime adevărul. Ei nu trebuie nici să refuze cetățenilor credincioși dreptul de a contribui la dezbateri publice într-un limbaj religios. Într-adevăr, o cultură politică liberală poate aștepta de la cetățenii săi secularizați să joace un rol în încercarea de a traduce contribuții relevante din limbajul religios într-un limbaj care este accesibil publicului întreg.”
 
Teologul. Ratzinger se îndoiește de capacitatea științei de a crea acel ”etos universal” căutat de Hans Küng, căci, după opinia Cardinalului, multiculturalismul a dezintegrat prea multe din fostele certitudini etice. Printre întrebările ce rămân fără răspuns în lumea de azi, Ratzinger se oprește la două, strâns legate una de cealaltă: ce este binele și de ce trebuie să-l făptuiești când asta îți poate aduce necazuri? Deși recunoaște că lumea științei a dus la prăbușirea multor certitudini morale, Ratzinger crede că știința nu poate, niciodată, să ne reveleze mai mult decât aspecte parțiale ale existenței.

 

Raportul dintre religie și terorismul practicat în numele apărării unor tradiții religioase nu este ocolit de Ratzinger, iar întrebările propuse sunt uneori greu de așteptat din partea unui om al bisericii:

”Dacă una din sursele terorismului este fanatismul religios – și asta este absolut adevărat – este atunci religia o forță care vindcecă, o forță salvatoare? Sau nu e decât o forță arhaică, periculoasă, care construiește false universalisme și, în felul acesta, conduce la intoleranță și terorism? Și atunci, n-ar trebui religia plasată sub supravegherea raționalului, iar granițele sale să fie foarte atent marcate? Binențeles, aceste întrebări nasc o altă întrebare? Cine ar putea face asta și cum o poate face? Dar întrebarea generală rămâne: Ar trebui să ne gândim la o abolire graduală a religiei, depășirea religiei să devină un progres necesar pentru umanitate, și în felul acesta să se poată găsi calea spre libertate și toleranță universală? Sau este un asemenea punct de vedere o greșeală?”

Se întoarce, cumva, Ratzinger la  ”legea naturală” a unor Hugo Grotius sau Samuel von Pufendorf, legea ”care transcede granițe confesionale, stabilind rațiunea drept instrumnent acolo unde legea poate fi prezumată în comun”?

Ratzinger nu are nici o iluzie că, deocamdată, teoria evoluției a câștigat partida. Or, așa cum remintește, ”ideea legii naturale presupune conceptul unei naturi în care natura și rațiunea se suprapun, căci natura în sine este rațională. Cu victoria teoriei evoluției, această idee despre natură a fost răsturnată: acum, considerăm că natura în sine nu este rațională, chiar dacă există comportament rațional în natură.”

Dacă în legea naturală a existat ceva rațional și acel ceva a supraviețuit, atunci este vorba, spune Ratzinger, despre drepturile omului. Ca membru al speciei, omul este subiectul unor drepturi dar, atenție!, ale unor ”drepturi ce trebuie descoperite, nu inventate”. În această chestiune, recomandarea lui Ratzinger este următoarea: “Probabil că astăzi trebuie să amplificăm doctrina drepturilor omului cu o doctrină  a obligațiilor și limitelor sale.”

E adevărat că legea naturală a rămas, cum spune Ratzinger, “subiectul cheie în dialogul bisericii catolice cu alte comunități de credință în încercarea de a se apela la rațiune pentru găsirea unui consens asupra principiilor etice ale legii într-o societate seculară, pluralistă”, dar tensiunile rămân nu doar inter-confesionale, ci și infra-confesionale. Sferele culturale — islamismul, buddismul, hinduismul, culturile tribale din Africa sau America latină “trezite” de variante ale teologiei creștine a eliberării — cunosc tensiuni asemănătoare.

Habermas și Ratzinger. Katholische Akademie in Bayern, Munchen @ Libreria Editrice Vaticana & 2006 by Ignatius Press, San Francisco, All rights reserved

Diferențele specifice. Dacă Habermas vorbește despre “patologiile” și hubrisul religiei, Ratzinger identifică “patologiile” rațiunii, pentru a conchide: “Există un hubris al rațiunii care nu este cu nimic mai puțin periculos.“

Consensul. Care este, deci, lucrul asupra căruia filozoful și teologul se declară de acord, atunci când este vorba strict de “sfera operativă”. Dacă Habermas a luat prin surprindere multă lume cerând societății seculare să-și “însușească o nouă înțelegere a convingerilor religioase”, Ratzinger mărturisește: “Sunt în mare măsură de acord cu ideile lui Habermas privind societatea postseculară, dorința de a învăța unii de la ceilalți și cu limitele pe care fiecare parte trebuie să și le impună singură.“

Numitorului comun pe care-l acceptă Habermas și Ratzinger i se alătură un apel similar făcut de Kurt Hübner care consideră că procedând astfel “ne eliberăm de orbirea tipică vremurilor noastre – ideea potrivit căreia credința nu mai are nimic să-i spună omului contemporan deoarece ea contrazice ideea umanistă a acestuia despre rațiune, Iluminism și libertate.”

Vă las plăcerea – de a căuta și citi acestă carte extraordinară de nici o sută de pagini – nu înainte de a vă oferi un ultim citat din Florian Schuller:

A existat în secolul al XVIII-lea un alt Papă cu numele de Benedict – cel de al paisprezecelea care a purtat acest nume. A condus biserica din 1740 până în 1758. A fost unul dintre cei mai importanți intelectuali ai timpului său și a avut un lung schimb epistolar cu Voltaire, marele susținător al Iluminismului (și critic al Bisericii). Și atunci și acum, amândoi, Papa și  filozoful iluminist, reprezintă prototipurile unui dialog care contribuie la felul în care va arăta viitorul lumii.“

Acolo unde există voință, apare întotdeauna și o ușă peste al cărei prag se poate păși cu încredere. Dincolo de ce rămâne diferență specifică, în “sfera operativă” există un numitor comun pe care cei doi îl propun cu desăvârșită deschidere: asumarea etică a lumii și atenuarea hubrisului.

După știința mea, Ratzinger și Habermas nu s-au mai întâlnit vreodată, dar dialogul lor a continuat și continuă. Uneori, pe tonul stabilit la München, alteori -într-o tonalitate mai agitată. Important esta ca ușa să rămînă deschisă și pragul ei să fie trecut, în ambele direcții, cu inima deschisă.

Încercarea de a concilia între rațiune și credință, de a găsi și accepta complementaritatea credinței și rațiunii, constituie o frământare dintre cele mai vechi. O recitire a controverselor epistolare dintre Leibniz și Pierre Bayle ar fi poate o utilă întoarcere în timp.

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in