Havelizarea dlui Liiceanu vs. (leon)tismănizarea lui George Orwell

Dl Alexandru Voicu semnează aici un text foarte interesant, intitulat Vladimir Tismăneanu și George Orwell. Mai jos, câteva gânduri legate de această viguroasă săpuneală:

Asemenea lui George Orwell, Leon Tismăneanu (tatăl lui Vladimir) a luptat ca voluntar împotriva franchiștilor în Războiul Civil din Spania, dar Orwell nu a fost recrutat, instruit și trimis în Spania de cei care l-au recrutat, instruit și expediat acolo pe Leon Tismăneanu.

Deși s-a lămurit repede ce hram purtau și la ce metode criminale recurgeau mulți dintre voluntarii din Brigăzile Internaționale și localii aflați sub controlul strict al Moscovei, “anarhistul tory” Orwell a rămas, până la sfârșitul vieții, un om de stânga. Dar a sugera că ar fi fost și ar fi rămas credincios extremei stângi este o stângăcie. Situațiile în care Orwell și-a declarat prețuirea pentru inițiative ale unor politicieni britanici de dreapta dovedesc lipsa lui de fanatism. Masacrarea antifranchiștilor din POUM (Partido Obrero de Unificación Marxista), acuzați de troțkism, de către antifranchiștii străini și locali subordonați NKDV-ului l-a lecuit pe Orwell de simpatia pentru comunismul moscovit și pentru o anume parte a Stângii. Deși oripilat de criminalitatea extremei stângi supuse NKDV-ului, Orwell nu a basculat spre dreapta, așa cum a făcut-o un alt mare deziluzionat — John Dos Passos. Leon Tismăneanu a rămas până la sfârșitul vieții un fanatic de extremă stângă, deși foști tovarăși de luptă sau doar de drum l-au marginalizat, blocându-i drumul spre vârful marii Nomenclaturi, împingându-l neceremonios în Nomenclaturică, excluzându-l din partid pentru fracționism și reprimindu-l peste câțiva ani cu “vechime integrală”, dar total șifonat politic.

Este nedrept să pretinzi că, indicând numele de familie real al tatălui său (Tisminețki) în Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Vladimir Tismăneanu “a făcut (făcând, în textul dlui Voicu) o aluzie la originea evreiască” a tatălui său “după modelul utilizat de România Mare.” Dl Tismăneanu a încercat doar să ofere o informație exactă, numai că, și atunci când face efortul — din ce în ce mai epuizant pentru el — de a fi corect, dl Tismăneanu se trezește uneori luat la refec.

Dl Voicu se referă la “o fraudă grosolană” comisă de dl  Tismăneanu. Cred că, mai degrabă, dl Tismăneanu comite, de ani buni, un lanț de fraude. Cea mai gravă nu mi se pare (aș spune chiar că nici măcar nu este o fraudă per se) pomenirea lui Orwell în contexte din care ar exclude premeditat episoadele mai puțin luminoase din atitudinile politice ale autorului Fermei animalelor, ci truda sistematică de a-și propune prietenii zilei în roluri cu totul nepotrivite, punându-i astfel în situații jenante. Havelizarea dlui Gabriel Liiceanu este un exemplu.

Înainte de 1989, dl Liiceanu nu a comis nimic reprobabil, dar s-a ferit să facă gesturi care să-l pună în pericol. Un om onest, respectat profesional, care nu a simțit nevoia să riște – asemenea multor milioane de români onești, demni de stimă. A încerca azi să-l împingi în față drept un Havel, un Michnik sau un Konrád este o scamatorie din seria acelora ce au aruncat publicistica propagandistică de limbă română a dlui Tismăneanu în ridicol. Dl Liiceanu nu aparține nici măcar ligii românești, alături de Paul Goma, Doina Cornea, Mihai Botez, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Grupul de la Iași (Petrescu, Pițu, Antonesei, Cangeopol etc.), Mariana Celac, Vasile Gogea, Ion Vianu și alții. Nici nu a pretins vreodată așa ceva. După 1990, s-a dovedit un editor excepțional, care a dat culturii române o realizare majoră – Humanitas. Civismul postdecembrist al Domniei sale este un subiect separat. Nu toate opțiunile dlui Liiceanu sunt neapărat convingătoare. Discursul său public este uneori subminat de un patetism încruntat, cu efecte mai degrabă comice.

E posibil ca dl Tismăneanu, neconsolat că în unul din rolurile sale cel de kingmaker — nu a produs până acum nimic, să ni-l propună într-o zi pe dl Liiceanu drept unicul candidat potrivit pentru Cotroceni, așa cum a făcut cu dna Monica Macovei. Mi-e teamă că o asemenea candidatură ar înregistra același succes pe care l-a avut cea a dnei Macovei (4.44%), deși a fost susținută frenetic de dnii Liiceanu și Tismăneanu. Campania de havelizare inițiată de dl Tismăneanu în favoarea dlui Liiceanu îi face rău acestuia din urmă, punându-l într-o situație delicată. Ca să nu mai spun că vremea prezidențiabililor din familia de spirite căreia i-a aparținut Havel a trecut. Dacă ar mai fi în viață și ar candida, nici măcar adevăratul, singurul Havel n-ar mai câștiga azi alegeri prezidențiale. Să sperăm că ce nu înțelege politologul înțelege filozoful.

Dacă dl Voicu are dreptate susținând că dl Tismăneanu se autopropune printre intelectualii critici, atunci avem de-a face cu încă o fraudă, căci de mai bine de un deceniu dl Tismăneanu este un lider al intelectualilor necritici, profesând simțul critic cu sens unic.

Propunându-și să ni-l ofere pe dl Liiceanu drept un monument al civismului românesc, dl Tismăneanu încerca să răspundă unei întrebări pe care și-o punea singur, spre a evita să i-o pună alții – De ce nu a fost Gabriel Liiceanu un Havel, un Michnik sau un Konrád înainte de 1989? Răspunsul e limpede pentru oricine, dar nu și pentru dl Tismăneanu: Fiindcă dl Liiceanu a fost și rămâne dl Liiceanu, nu Michnik, nu Havel, nu Konrád. Un om demn de admirația și respectul noastru, dar nu pentru că, înainte de 1990, ar fi ascuns, eroic, în el un Havel, un Michnik sau un Konrád (sau vreunul din  românii menționați mai sus) spre a ni-i oferi, după 1990, proaspeți, nevătămați și puși pe acțiuni civic-eroice, sub numele de Gabriel Liiceanu. Ce simbolizează Havel, Michnick sau Konrád după căderea comunismului s-a născut în comunism. De haveli înfloriți în postcomunsim nu ducem lipsă. Dimpotrivă, ne confruntăm cu un fenomen meteo asemănător ploilor torențiale cu michnici.

Revenind la perechea bizar potrivită de dl Voicu — George Orwell & Leon Tismăneanu –, trebuie spus că Orwell n-a avut un fiu care, prin ce face, să  amintească de erorile tatălui. Leon Tismăneanu n-a avut acest noroc și fanatismul său riscă să ne fie reamintit de un fiu din ce în ce mai agitat și mai guraliv, lovit parcă de o rădăcină nouă a virusului Agitprop. În vreme ce Richard Horatio Blair, fiul lui Orwell, a fost întotdeauna un personaj foarte puțin vizibil, fiul lui Leon Tismăneanu se vrea întotdeauna mai mult decât vizibil; chiar și pe timpul eclipselor totale de soare. Sau mai ales atunci.

Vladimir Tismăneanu a devenit de mulți ani unul dintre cei care isterizează discursul public românesc, considerînd, asemenea tatălui său cândva, că o face pentru o cauză dreaptă. Nu. O face pentru cauze personale. Pune multora întrebări țepene, răspunde derutant la întrebări pe care și le pune singur etc. Unica întrebare pe care nu și-o pune este “De ce n-am fost eu, Vladimir Tismăneanu, un Michnik, un Havel, un Konrád  sau  un Goma, un Filipescu, un Botez …?” Dacă și-ar pune o asemenea întrebare, ea nu i-ar răpi nimic din meritele excepționale pe care le-a avut analizând și denunțand — din Occident — dictatura comunistă și  politica aberantă a lui Nicolae Ceaușescu.

Totuși, îi înțeleg ezitarea, căci nu i-ar fi deloc ușor să mărturisească: “Fiindcă a fost mai convenabil să fiu scos din țară pe filiera eurocomuniștilor spanioli și să dea curajul peste mine abia odată ajuns în Occident.”

Pentru dl Tismăneanu, totul se joacă, din ce în ce mai strâns, între fascinația pentru luminosul convenabil și spaima de întunecatul neconvenabil.

Dacă havelizarea dlui Liiceanu de către dl Tismăneanu este o fraudă ridicolă, o posibilă tentativă de (leon)tismănizare a lui Orwell de către dl Voicu ar fi o eroare cu teză. Și teza naște proteza. O dovedește și performanța dlui Tismăneanu care, aflat sub presiunea zdrobitoare a nedreptății de a se considera moștenitorul moral al Monicăi Lovinescu, a înlocuit Teze și antiteze la Paris cu Teze și proteze la București.

Un accident care i se poate întâmpla oricui, dacă nu este atent la proporții. Chiar și dlui Voicu cu a sa temă-contratemă. Și ar fi păcat.

A intra astăzi în capul dlui Tismăneanu, așa cum mărturisește dl Voicu că ar fi făcut-o, constituie un risc mortal, fiindcă nu e sigur că mai poți ieși întreg de-acolo. E ca și cum, cu decenii în urmă, din curiozitate intelectuală, cineva ar fi intrat de bunăvoie la Canal și apoi n-ar mai fi auzit nimeni nimic despre el. Sau pe care, după eliberare, nu l-ar mai fi recunoscut nimeni.

 

 

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist