Haiducul de salon – un megaloman la porțile disidenței

Iată ce aflăm astăzi, printre altele, de la Nicolae Breban, după ce Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii  (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea scriitorului de colaborator al fostei Securităţii : “Am fost anchetat de două ori de Securitate şi în acele momente l-am cunoscut pe Pleşiţă. Prima anchetă culturală a fost în legătură cu confiscarea manuscrisului romanului meu «Bunavestire» de la Coeckelberghs (editorul René Coeckelberghs, n.r.), care urma să-l publice în Suedia. Romanul meu «Bunavestire» a fost oprit în ţară de la publicare, timp de trei ani, de către Securitate şi doream să îl public în Suedia. Dar Securitatea şi Poliţia de frontieră au confiscat manuscrisul şi eu am fost anchetat de o comisie a Securităţii. Atunci l-am cunoscut şi pe Pleşiţă. Ei m-au rugat să scriu o declaraţie în care să spun de ce i-am încredinţat unui editor străin manuscrisul meu. Eu am explicat că sunt autorul manuscrisului şi proprietarul lui şi nu îl dădeam pentru a fi publicat, pentru că nu doream să îl implic pe Coeckelberghs.”

De fapt, declaraţia dată de Nicolae Breban lui Nicolae Pleşiţă nici nu a urmărit, nici nu a condus la neimplicarea (neacuzarea) lui René Coeckelberghs. Dimpotrivă. Editorul suedez a plătit toate oalele sparte, în vreme ce Nicolae Breban s-a ales cu prietenia lui Nicolae Pleşiţă, prietenie pe care Nicolae Breban o declară azi o “relaţie mai degrabă rece”. Atât de rece, încât, aşa cum se poate citi în transcrierea unei discuţii, Nicolae Pleşiţă îl ruga pe Nicolae Breban să-i transmită mamei scriitorului “sărutări de mâini”. Daca asta era o relaţie rece, mă întreb cum arătau relaţiile călduroase între asemenea personaje ce serveau ţara şi cultura pe la spatele noastru

Nicolae Breban s-a spălat pe mâini afirmând că i-a dat editorului suedez manuscrisul doar spre a-l citi, de unde hotărârea “firească” a  Securităţii : decizia de a scoate manuscrisul ilegal din ţară i-a aparţinut exclusiv lui René Coeckelberghs. O minciună, cum dovedeşte, de altfel şi declaraţia de acum a lui Nicolae Breban: “…doream să îl public în Suedia”. Am scris în 1991 despre o discuţie foarte dureroasă  pe aceast subiect, dicuţie la care am asistat la Frankfurt. Nu doresc să o relatez încă o dată – de silă.

Am făcut aceaste precizări, spre a se înţelege anumite trimiteri din textul pe care îl reiau mai jos: Haiducul de salon – un megaloman la porţile disidenţei. Cu el, speram, în 2002, că pot închide o polemică futilă, declanşată, cum precizează şi textul, nu atât de la capacitatea nelimitată a lui Nicolae Breban de a-şi rafistola trecutul, cât mai ales de neruşinarea sa de a rescrie şi trecutul altora.

Cred că în septembrie, Curtea de Apel Bucureşti va da câştig de cauză lui Nicolae Breban, pentru simplul motiv că a fi fost turnător, cu angajament scris, este (în măsura în care mai este…) blamabil, în vreme ce a fi fost doar agent de influenţă, fără angajament scris, a însemnat a fi servit ţara şi cultura. Că  agenţii de influenţă – mai ales cei cu acces direct la şefii Securităţii — contribuiau mai vârtos decât simplii turnători la distrugerea de vieţi şi reputaţii profesionale, fiind, astfel, parte integrantă a poliţiei politice, este probabil un detaliu nesemnificativ, juridic vorbind, nu?

Propun ca la intrarea în clădirea Academiei Române să fie plasate două busturi. În dreapta, cel al lui Nicolae Pleşiţă – ţinând în mână Ţara, în stânga, cel al lui Nicolae Breban – ţinând în mână Cultura! Şi câte un citat istoric pe fiecare dintre socluri:

N.B.: “Ei, servim cultura şi ţara!”

N.P.: ”  N-aveţi de ce. Vă răspund şi eu ca dumneavoastră: Servim ţara!”

Când se plictisesc, cele două bronzuri pot face schimb de ţară şi cultură.

 

„În ce mă priveşte, îi compătimesc şi, uneori, chiar îi dispreţuiesc pe cei care <uită>, sau mai grav, îşi falsifică memoria şi trecutul.”

Nicolae Breban

( I )

Motto-ul de mai sus constituie un exemplu perfect de „text în oglindă”, căci una din preocupările publicisticii post-decembriste a dlui Breban este tocmai rafistolarea propriului trecut. Mai grav, Domnia sa ţine să retuşeze şi trecutul altora. Cînd, cu mai bine de un deceniu în urmă, publicam în revista 22 „Adio, Grobeimea Voastră!”, consideram că epuizasem orice răspuns pe care aş fi putut să-l dau unui lung şir de “imprecizii” la care ne supunea dl Breban pe mine şi alţi nevolnici precum dna Monica Lovinescu şi dnii Virgil Ierunca, Paul Goma, Ion Negoiţescu, Bujor Nedelcovici etc.

Mi-am propus atunci să nu mai intru în nici un fel de polemică pe această temă cu dl Breban, acceptînd atît diagnosticul pe care i l-a pus, public, unul din cei mai apropiaţi prieteni şi suporteri ai Domniei sale, „un elefant megaloman”, cît şi faptul că împotriva maladiei respective nu există leac. După apariţia răspunsului meu, dl Breban a tăcut mîlc, rezumîndu-se pentru o vreme să mă pişte, cu o stîngace întorsătură de frază, în texte obscure. A aşteptat să vadă cum se aşează lucrurile: cine, cum şi cît a pierdut; cine, cum şi ce a cîştigat; cine, de ce şi cît a uitat. Acum, Domnia sa pare a-şi fi regăsit integral aplombul fostului important aparatchik comunist şi elasticitatea carieristului atît de grăbit.

Cum dl Breban recidivează virulent, mă văd obligat să repun, încă o dată, în albia lor adevărată cîteva fapte. Dacă nu cred că megalomania este o maladie tratabilă, nu cred nici că  ziarul în care semnăm amîndoi, Cotidianul, trebuie să promoveze dezinformarea. În continuu proces de rescriere a propriei biografii morale, dl Breban nu se rezumă la asemenea exerciţii cosmetice, ci, încurajat probabil de lipsa-mi vădită de entuziasm pentru polemici futile, Domnia sa aplică încă o dată retuşuri nesolicitate biografiei mele şi a altora. Iritat că nu a fost poftit la întîlnirea consacrată de Academia Civică unui sfert de veac de la Mişcarea Goma, dl Breban semnează în Cotidianul un soi de mini Istorie a disidenţei româneşti. Dar să o luăm puţin mai din urmă.

Într-un text din propria revistă, dl Breban scrie: “Apoi, dl. Iorgulescu m-a mai atacat odată, când un ‘grup’ parizian – P. Goma, Bujor Nedelcovici, Dorin Tudoran – s-au hotărît să mă ‘demoleze’, prin ‘91, parcă… “

Răspund: dl Breban minte. Nu am fost niciodată locuitor al Parisului; nici „prin `91”, nici în altă perioadă. Nu am cunoştinţă şi, implicit, nu am vreun amestec în hotărîrea celorlalţi complotişti. Nu ştiu ce vroiau să demoleze. O ecvestră ori doar un bust Breban? Minţind grosolan despre mine, de ce ar fi adevărat ce afirmă despre ceilalţi demolatori?  În sfîrşit, ar fi timpul ca dl academician Breban să privească adevărul în ochi şi să-l accepte bărbăteşte:  „un grup parizian” se acordă cu „s-a hotărît”, nu cu „s-au hotărît”.

Scrie dl Breban în Cotidianul: “…aşa cum nu am răspuns la atacuri, unele ignobile – apărute acum câţiva ani în trei numere la rând în ‘22’, de fiecare dată câte două pagini pline ochi cu minciuni, jumătăţi de adevăruri, morţi chemaţi să testimonieze etc., etc. (semnate Dorin Tudoran, ce nici pînă azi nu a retractat decît cu o jumătate de gură…)

Răspund: Dl Breban minte. Nu am retractat nimic, niciodată, din cele afirmate în răspunsul dat Domniei sale în acel text. Nici cu jumătate de gură, nici altfel. Nu aveam şi nu am ce să retractez. Dl Breban a avut la dispoziţie nu „cîţiva ani”, ci mai bine de un deceniu în care să răspundă argumentelor mele. Nu a făcut-o, preferînd postura de victimă.

În privinţa morţilor pe care i-aş fi chemat să „testimonieze”, dl Breban se referă, bănuiesc, la dnii René Coeckelberghs şi Noel Bernard. În primul caz, dacă cele relatate de mine ar fi fost neadevărate, dl Breban a avut la dispoziţie, repet, mai mult de un deceniu spre a solicita soţiei celui dispărut, dna Gabriela Melinescu, să mă pună la punct, public. Nu a făcut-o.

În cel de al doilea caz, chiar dacă dl Noel Bernard nu mai este printre noi, există o persoană care a „testimoniat” despre cele afirmate de mine. Şi, cum se va vedea, este o relatare greu de „rejetat”, „repusat” ori „rebufat”, ca să mă aliniez lingvistic la franco-păsăreasca dlui academician Nicolae Breban.

 ( II )

Aşadar, dl Nicolae Breban respinge afirmaţia că ar fi jucat murdarul rol al unui agent de influenţă. La comandă ori din iniţiativă personală, nu mă interesează – îi priveşte pe Domnia sa şi pe dl Nicolae Pleşiţă, prietenul dlui Breban. Mă acuză de minciună, jumătăţi de adevăruri şi afirmă că aş fi chemat oameni dispăruţi să „testimonieze”. Înainte de a reproduce un text-mărturie, două lucruri.

Primul – aşa cum am mai scris, nu cred că dl Breban a fost neapărat un simbriaş al Securităţii, semnînd condica şi primindu-şi regulat chenzinele. Victima unui ego cît Himalaia, de care „oamenii de meserie” au ştiut cum să profite, Domnia sa a acţionat, totuşi, ca un agent de influenţă. Atît în Cazul Goma, cît şi în cazul meu, dl Breban a cheltuit prea multă energie spre a arunca în derizoriu subiectele respective pentru a nu stîrni suspiciuni îndreptăţite. Că o asemenea „muncă patriotică” s-a potrivit exact cu planurile de compromitere a dlui Goma şi a mea, întocmite şi coordonate de şefii Securităţii, dnii Iulian Vlad şi Nicolae Pleşiţă, aşa cum indică documente scoase la iveală, prefer să continuu a crede că a fost o simplă întîmplare. Nu-i pot împiedica, însă, pe alţii să se îndoiască de asemenea imense coincidenţe.

Al doilea – sper că, după citirea acestei mărturii edificatoare pentru eforturile unui clasic agent de influenţă, dl Breban mă va scuti de neplăcerea să-i amintesc, public, şi alte episoade de aceeaşi natură. Nu cred că e nevoie de alte argumente spre a demonstra scopul acţiunilor dlui Breban în situaţii de felul celei de mai jos. Relatarea vorbeşte de la sine:

“Un alt vizitator – de fapt, unul foarte frecvent, mai ales într-o anumită perioadă – a fost romancierul Nicolae Breban. Una din întâlnirile cu el – desfăşurată acasă la noi – mi-o amintesc deosebit de bine. Şi asta pentru că de puţine ori în viaţă m-am simţit atît de stânjenită ca atunci. Era prin vara lui 1977. Subiectul discuţiei au fost mişcarea Goma şi Paul Goma personal, ca scriitor disident. Breban i-a povestit lui Noel, cu lux de amănunte, toată istoria <cazului Goma>, fiind de părere că el nu procedase bine şi că, tocmai de aceea, nici nu i se alăturaseră decît cei care doreau să se folosească de acest prilej pentru a emigra. Noel argumenta că, indiferent de tactica folosită, importantă era iniţiativa lui Goma şi tăria şi consecvenţa de care dăduse dovadă în ducerea pînă la capăt a acţiunii sale. Între timp, ne-am aşezat la masă. Intensitatea discuţiei creştea. Tonul şi temperatura se ridicau tot mai mult. Breban a aruncat în joc ultimul său atú: argumentul pe care îl considera decisiv. Goma ar fi acţionat cu stângăcie – susţinea Breban – şi în plus nu dispune nici de prestigiul necesar pentru a fi urmat de scriitori, pentru că nu are talent. La auzul acestui argument, Noel a văzut roşu înaintea ochilor. Nu-mi amintesc să-şi mai fi pierdut vreodată cumpătul ca atunci. <De ce nu a acţionat Nicolae Breban mai bine, dacă ştie cum trebuie procedat şi are prestigiul necesar? a strigat Noel, scos din fire. Puţin importă dacă Goma are sau nu talent. El este singurul dintre voi toţi care a avut curajul să stea în două picioare şi să-l înfrunte pe Ceauşescu şi Securitatea. Iar voi nu v-aţi solidarizat cu el, nu pentru că îi lipseşte prestigiul, ci din laşitate.> Breban s-a înroşit pînă în albul ochilor, iar eu, ca gazdă, simţeam că intru în pămînt de ruşine.“ (Ioana Măgură Bernard, Directorul Postului nostru de Radio, Casa de editură Retromond, Bucureşti, 1994, pg. 46).

Punctum!

Dl Breban afirmă că mi-ar fi recomandat (ca şi dlui Goma, de altfel) “a viza mai puţin persoana dictatorului, cât principiile şi abuzurile sistemului.” Nu l-am ascultat şi astfel m-am „autoizolat cumva”.

Răspund: Dl Breban minte. Să presupunem, însă, că nu ar minţi cu neruşinare. Atunci, bunul simţ ne-ar obliga să parafrazăm întrebarea dlui Bernard: “Dacă Goma şi Tudoran nu au înţeles să atace sistemul şi s-au mărginit să atace doar dictatorul, de ce nu a atacat sistemul marele Breban, alfa şi omega disidenţei româneşti?”

Sînt dispus să cer Cotidianului sau Adevărului literar şi artistic spaţiu tipografic în care, săptămînal, pe trei coloane, dl Breban, dl Goma şi subsemnatul să reproducem texte, de pînă în decembrie `89, în care am criticat atît dictatorul, cît şi sistemul. Mi-e teamă că, după primul număr, una din coloane va rămâne goală pentru multă, foarte multă vreme.

 ( III )

Prilejul cel mai potrivit pentru dl Nicolae Breban de a ne fi dat, „tutulor”, un exemplu de cum trebuie luptat împotriva sistemului şi nu doar împotriva dictatorului l-a constituit reacţia Domniei sale la Tezele din iulie, în 1971, pe care o numeşte „ruptura de sistem”. Numai că o asemenea ruptură implică exact ce a uitat să facă dl Breban: renunţarea la calitatea de membru al PCR. La peste trei decenii de atunci, relatările dlui Breban referitoare la acest subiect rămîn de o neclaritate abisală. Cum adică: “…eu, de exemplu, am <ieşit> din PCR, am fost exclus înainte ca Goma să păţească acelaşi lucru”? Cititorului i se oferă un adevăr multiplu (ieşit-exclus), cînd lucrurile sînt simple – dl Breban nu a ieşit din partid.

Riscurile pe care ţi le asumai evitînd să nu intri în partid erau substanţial mai mici decît cel de a renunţa la calitatea respectivă. De aceea, cei ce au îndrăznit să iasă din partid au fost infinit mai puţini decît cei ce au evitat să devină membri. Partidul era sistemul. Părăsindu-l, transmiteai un mesaj fără echivoc de refuzare a sistemului, intrai pe un drum fără întoarcere. Delimitîndu-te tranşant ori criticînd o hotărîre, o teză a partidului, rămîneai încă pe un teren “perfectibil”. Te agăţai, încă, de “comunismul cu faţă umană” al lui Alexander Dubcek ori de euro-comunismul unui Santiago Carillo.

Este calea pe care a ales-o dl Breban şi nu văd nimic imoral în ea. Ce continuă să rămînă imoral, şi asta de cîteva decenii, este minciuna dlui Breban că tocmai Domnia sa m-ar fi sfătuit să atac sistemul, iar eu nu am făcut-o. De la scrisoarea prin care explicam de ce ieşeam din partid, pînă la texte cum ar fi cererea de a emigra, rosteam limpede refuzul de a mai „coexista paşnic” cu sistemul pe care îl consideram imoral, ba chiar criminal. Oricine citeşte analizele, studiile ori cărţile unori autori ce se ocupă de asemenea subiecte, de la dl Vladimir Tismăneanu la dl Mihai Pelin,  observă că demersul meu de a refuza sistemul este înregistrat şi comentat. Se poate afirma acelaşi lucru despre disidenţa dlui Breban?

Aş fi fost „asistat în acei ani şi încurajat” de domnii Nicolae Manolescu şi Nicolae Breban, scrie acesta din urmă.

Răspund: dl Breban minte. Fără a se hazarda la gesturi pe care eu am hotărît să mi le asum, dl Manolescu mi-a fost alături de la bun început şi pînă în momentul în care, practic, am fost silit să părăsesc România, asumîndu-şi riscuri majore. În schimb, dl Breban s-a „delimitat” de mine imediat ce discursul meu s-a înăsprit şi critica sistemului, inclusiv a dictatorului, nu a mai recurs la nici un fel de prudenţă. Mai mult, dl Breban s-a voluntarizat în a răspîndi despre mine, aşa cum o făcuse şi în cazul dlui Goma, zvonuri dintre cele mai murdare.

Ultima oară cînd l-am întîlnit înainte de expatriere, dl Breban mi-a răspuns la întrebări privind tocmai răspîndirea unor asemenea zvonuri tot prin… întrebări. Singurele enunţuri limpezi pe care mi le-a oferit au fost două. Primul – că mă aflam în eroare, fiindcă în România, intelectualul/poporul a fost, întotdeauna, cu Vodă. Al doilea – avertismentul de a nu mă alătura criticilor săi, ca dl Goma, fiindcă nu-mi va fi prea bine. Ce altceva ar fi trebuit să înţeleg din toate acestea decît ce am înţeles?

Astăzi, dl Breban scrie despre mine în Cotidianul: “Dar… ca şi în cazul lui Goma, eu nu sunt capabil să pronunţ fraza <Regret că l-am cunoscut pe cutare>. Nu, nu regret, ambii meritau ajutorul şi asistenţa mea, numai că o prietenie e altceva decît o complicitate; chiar şi fără de tiranie sau de tiran!…

Răspund: ajuta-te-ar N. Breban! Şi aştept o explicaţie: la ce “complicitate” se referă? În ce doream să-l implic? Sau ne aflăm, iarăşi, la faimoasa acuzaţie privind „răzvrătirea” mea şi a dlui Goma „contra poporului” român?

Referindu-se la răspunsul pe care i l-am dat mai bine de acum un deceniu în revista 22, dl Breban afirmă: “Şi cu criticul N. Manolescu, care, se pare, l-a împins la aceasta, sau, mai ştii a fost pe dos: D. Tudoran l-a influenţat pe mai vârstnicul său prieten.

Răspund: Evident, dl Manolescu nu m-a împins la scrierea acelui text. Şi tot evident este că logica dlui academician Breban se află în aceeaşi „sufransă” în care se zbate româneasca Domniei sale: la ce l-am influenţat pe dl Manolescu? Să scrie textul semnat de mine?!? Dl Breban se acoperă de ridicol.

 ( IV )

Sînt puţini intelectualii români ce invocă mai des şi mai apăsat ca dl Nicolae Breban practicarea unor înalte principii – morale, profesionale etc. Şi tot atît de puţini sînt cei care uită mai repede ca dl Breban înaltele imperative enunţate cu doar cîteva clipe în urmă. Cum se spune – teoria ca teoria, dar practica ne omoară.

Scrie dl Breban în Cotidianul: “Aş mai putea adăuga multe amănunte şi fapte în legătură cu disidenţa curajoasă şi plecarea din ţară a lui Dorin Tudoran, dar, cum dânsul m-a atacat într-un mod penibil în revista 22 – trei numere la rând! – şi cum nu şi-a cerut, formal, scuze, am intrerupt relaţia cu el!“

Răspund: Să presupunem că dl Breban a rupt relaţiile cu un vecin. Acesta este acuzat de o crimă. Dl Breban este în posesia dovezilor că respectivul nu a comis crima. Cu toate acestea, tace chitic. Ce poate vorbi mai limpede, oare, despre (i)moralitatea dlui Breban? Ce legătură poate fi între nişte relaţii întrerupte şi adevărurile pe care singur susţine că le cunoaşte, dar se abţine de a le rosti? De ce a mai deschis această discuţie despre disidenţa mea?

A tăcea adevăruri neconvenabile şi a răspîndi neadevăruri convenabile – iată strategia publicistului Nicolae Breban. Deşi cine cu cine a rupt relaţiile nu are vreo importanţă deosebită, menţionez totuşi că Domnia sa minte afirmînd că ar fi iniţiat această ruptură după apariţia textului meu din revista 22. În realitate, eu am fost cel ce a rupt orice relaţie cu dl Breban şi asta înainte de a fi forţat să părăsesc România, pe timpul cînd comentariile Domniei sale despre atitudinea mea anticomunistă şi anticeauşistă coincideau prea mult cu strategia de discreditare hotărîtă împotriva mea de capii Securităţii – dnii Iulian Vlad şi Nicolae Pleşiţă. Este un lucru de oarecare notorietate în lumea literară.

Limpede, dl Breban menţionează numele meu în a sa mini Istorie a disidenţei româneşti, doar spre a-mi aplica încă o muştruluială publică. Aşa cum dovedeşte textul Domniei sale, „faptele”, „amănuntele” despre ce numeşte o „disidenţă curajoasă” nu apar. Numite sînt mai ales aşa zisele erori ale disidenţei mele. Este felul perfid în care dl Breban „recunoaşte” şi meritele altora. Exemplul cel mai cutremurător este cel al regretatului Dan Deşliu, despre care dl Breban, înainte de a spune cîteva cuvinte de bine, înşiră o lungă listă de păcate.

Insolent numit „disident paradoxal”, dl Deşliu este adus în pagină drept versificator modest, stalinist, propagandist. Motivul disidenţei sale ar fi fost, chipurile, scoaterea din manualele şcolare. După ce spune şi cele cîteva cuvinte de bine, dl Breban sfîrşeşte nota despre disidenţa dlui Deşliu pe un ton de o ironie murdară: „a murit de o moarte romantică, înecat la ţărmul Mării Negre.”

Răspund în numele unei datorii proprii dar şi colective faţă de memoria dlui Dan Deşliu: consider comentariul dlui Breban absolut descalificant. Dan Deşliu rămîne unul dintre extrem de puţinii intelectuali ce şi-au plătit, în valută forte, cum se spune, erorile tinereţii. Curajul, tenacitatea,  exactitatea discursului prin care, ani la rînd, a demontat resorturile unui sistem nenorocit şi al unei dictaturi criminale îl recomandă drept unul din cei mai însemnaţi disidenţi români. Este o monstruozitate ca tocmai cel numit, mai mult decît ironic, în studii de specialitate, „disident cu jumătate de normă” să-şi permită asemenea comentarii.

„Eu, care în deceniul nouă veneam tot mai rar la Bucureşti, nu eram încîntat de această alianţă cu vechii stalinişti, deşi înţelegeam nevoia regrupării tuturor celor curajoşi…”, scrie dl Breban despre dl Deşliu şi disidenţa românească. Totuşi, pe cine şi de ce ar fi interesat în acele momente extrem de dure, de radicalizare a unor conştiinţe, ce credea cel practicînd disidenţa de la… distanţă? Ar fi fost mult mai util ca dl Breban, această faţă fără chip a dizidenţei şi rezistenţei româneşti, să ne fi explicat, o dată şi pentru totdeauna,  cine şi de ce îi asigura acel statut de „rezistent” operînd pe principiul “izmene pe călător”.

În sfîrşit, întreb: chiar nu poate Academia Română să organizeze nişte cursuri, fie ele şi foarte, foarte serale, de reîmprospătare a cunoştinţelor de limbă română pentru „nemuritori” ca dl Breban? Fiindcă a venit vremea ca distinsul academician să afle că, în poziţie adverbială, „formal” înseamnă exact contrariul celor pe care mi le solicită Domnia sa. Oricum, nu am ce scuze să-i prezint dlui Breban – nici „expres”, nici „categoric”, nici „formulat precis”, cum şi-ar visa, nici „de formă”, ori „de ochii lumii” – cum, vai!, spune textul fără voia autorului său.

(V)

În 1971, gestul de mare curaj al dlui Nicolae Breban de a critica, fie şi de la Paris, Tezele din iulie a luat mai pe toată lumea prin surprindere. Arivismul feroce de care dăduse dovadă pînă atunci numai un asemenea gest nu anunţa. Deşi astăzi invocă des perioada în care conducea România literară, dl Breban uită esenţialul: că a preluat conducerea revistei printr-o clasică lovitură de culise politice. Vila din cartierul ştabilor şi celelalte “înlesniri la purtător” au venit după tipicul clasic.

Mai mult, cred că gestul de mare curaj al dlui Breban l-a luat prin surprindere chiar şi pe dl Breban. Va fi crezut că dă o dublă lovitură: fascinaţi de gestul său, occidentalii îi vor întinde la picioare covorul roşu al favorurilor şi mult visata glorie internaţională; acasă, colegii şi prietenii se vor năpusti să facă front comun în jurul ideilor sale. Cumplită eroare psihologică din partea unui autor de universuri abisale.

Reîntoarcerea în ţară a surprins în egală măsură. Şi a trezit multe şi grele suspiciuni. Explicaţiile pe care le dă azi dl Breban sînt rizibile. Simplu – acasă l-a adus foamea. Deşi autor interesant, editurile occidentale nu s-au bătut pe cărţile Domniei sale. Nu o fac nici acum, cînd dl Breban a devenit, cu adevărat, un scriitor important. Afirmaţiile de felul: “după ce m-am întors în matricea mea naţională şi culturală, crezînd încă o dată, deşi am anumite oportunităţi de a publica şi în altă parte…” constituie triste autosorcoveli.

După atîţia ani de navetă Bucureşti – Paris şi retur, cota literară a dlui Breban în Occident este aproape egală cu a unui autor căruia nu i-a apărut nimic în Vest. Iată încă un adevăr pe care orgoliul permanent inflamat al dlui Breban nu vrea să-l accepte. De aceea comite şi eroarea de a spune “Kundera, care stă în acelaşi cartier cu mine la Paris…” Din păcate pentru dl Breban, ca şi pentru cultura română, Domnia sa stă în cartierul unde locuieşte Kundera la Paris, şi nu invers. Drept, nedrept – aşa stau lucrurile. N-ar fi exclus ca, pînă  şi în România, fieful dlui Breban, în unele grupuri de cititori, Milan Kundera să aibă mai mulţi admiratori decît autorul Buneivestiri. Nimic grav. Nu e motiv de întors lumea pe dos.

Ajungînd cîndva la întrebarea dacă ne-ar interesa să ne mai naştem o dată, dl Breban mi-a răspuns prompt: „Nu. Fiindcă nu ştiu dacă aş mai avea şansa să mă nasc scriitor.” Răspunsul Domniei sale m-a tulburat. Mă tulbură şi azi. Dar şansa dlui Breban de a trăi în Occident numai din scris nu a existat niciodată. Deşi de o inteligenţă şi rapiditate a ideii remarcabile, dl Breban rămîne un autodidact. În afară de a scrie proză, nu ştie nimic altceva. Şi nici nu doreşte să înveţe.  Ar mai fi ceva la ce se pricepe – să pontifieze. Din nefericire pentru dl Breban, numai de aşa ceva – pontifi de mucava – nu duce lipsă Parisul. Reîntoarcerea era inevitabilă.

Amici, colegi, ca să nu mai vorbesc de foşti camarazi de Comitet Central, au fost probabil mai surprinşi chiar de reîntoarcerea dlui Breban decît de criticarea Tezelor din iulie. După revenire, viaţa dlui Breban nu a fost o sărbătoare. O ştiu bine, fiindcă tocmai atunci, cînd foştii săi prieteni şi admiratori îi întorceau spatele, s-a legat prietenia noastră. Ea s-a dezlegat cînd am înţeles că dl Breban nu exagera spunând că pentru opera sa face orice.

Eroarea teribilă a dlui Breban este că, în sinea sa, persistă să reproşeze românilor că nu au făcut front comun în jurul Domniei sale în 1971. Asta este ce-l roade. Clamarea zgomotoasă a meritelor – reale şi mai ales imaginare – trădează tocmai această nefericită incapacitate de a accepta că nu mai poate schimba nimic din ce s-a întîmplat. În loc să accepte că, vai!, a calculat greşit, dl Breban continuă să creadă că restul lumii – fie ea lumea românească, fie ea lumea occidentală – a fost în eroare. Chiar şi incapacitatea de a duce pînă la capăt crucea pe care i s-a năzărit că o alesese în 1971 este trecută pe lista slăbiciunii celorlalţi. Cîtă vreme dl Breban nu reclamă merite imaginare, nici un om de bună cuviinţă nu-i poate reproşa că, după întoarcere, a tăcut mîlc, rezistînd numai prin cultură. Cei mai mulţi am ales această cale. Dar dl Breban e făcut să pluseze, chiar dacă aşa ceva îl aruncă în minciună ori doar în ridicol.

O Istorie (ori doar un compendiu pentru gazetă) a dizidenţei româneşti scrisă de un megaloman este o contradicţie în termeni. Dispreţul pentru informaţia exactă şi umorile nestăpînite distrug un demers analitic de felul celui la care mimează că s-a înhămat dl Breban. Să spunem că nu contează prea mult dacă primul scriitor român disident nu a fost regretatul A.E. Baconsky, cum crede dl Breban, ci Radu Cosaşu, care invoca „adevărul integral”. Şochează, însă, faptul că, atunci cînd prietenul dlui Breban, dl Pleşiţă, fost ministru adjunct al Securităţii, afirmă că „A.E.Baconsky lucra organizat cu noi, dar să nu scrii treaba asta.”, istoricul disidenţei româneşti, Nicolae Breban, tace ca mormîntul.

 (VI)

O preocupare ce revine frecvent în publicistica post-decembristă a dlui Nicolae Breban este unitatea scriitorilor. Numai că, atît de necesara solidaritate este văzută de dl Breban într-un chip emblematic pentru gîndirea Domniei sale: unitate de fier în jurul lui Nicolae Breban. În lipsa unei asemenea structuri – incluzînd mica şi marea curte, periuţe umane ori electrice de lustruit şi gîdilat orgoliul, pelerinaje etc. – nu se poate vorbi de solidaritate.

Lumea anecdotei urmează ori chiar anunţă desfăşurările politice. Astfel, în “Era Ceauşescu”, o dată cu dezvoltarea celui de al doilea pol al dictaturii, Elena, de la sloganul oficial “Trăiască PCR, în frunte cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu” s-a trecut la sloganul underground “Trăiască tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în frunte cu tovarăşa Elena Ceauşescu.”

Unitatea scriitorilor, aşa cum o vede dl Breban, nu poate avea decît un singur slogan: “Trăiască Nicolae Breban, în frunte cu Nicolae Breban.” Numai că, o personalitate de calibrul dlui Breban, purtînd în frunte un hematom de mărimea dlui Breban, ar fi un soi de struţo-cămilă ce ar putea descuraja pe toată lumea – nostalgici ai protocronismului, campioni ai “defenestrării”, pionieri ai post-modernismului politic, trupeţi şi generali ai corectitudinii politice.

Din motive bine cunoscute, antisemitismul este o etichetă de care mai tot omul se teme. Eşuînd în lupta cu antisemiţi viguroşi, un grup de cercetaşi ce ar muri de foame în lipsa “implementării” stupidei corectitudini politice nu a putut renunţa la “studiul de caz” România, aşa că a încropit, fără ruşine, false cazuri de antisemitism. Printre victimele cabalei – dnii Nicolae Manolescu şi Gabriel Liiceanu. Deşi încă timidă în a reacţiona prompt în faţa unor atacuri de asemene perfidie, lumea românească de bună cuviinţă a înţeles că aveam de-a face cu un joc cumplit de murdar. Cum a reacţionat dl Breban?

Directorul Contemporanului – Ideea europeană a pus în scenă un fel de spectacol de sunet şi lumină, în care, fireşte, sunetul major a fost vocea dlui Breban, marea conştiinţă românească de azi, iar proiectoarele puneau sub lumină inculpaţii la indicaţiile măscăricilor de serviciu. Spectacolul s-a intitulat “Democraţie şi antisemitism în România”. Evident, democraţii erau dl Breban&Comp, antisemiţii – dnii Manolescu, Liiceanu şi alţii. Invitat de onoare, dl Edgar Reichmann, prezentat dlui Marin Mincu la Paris, acum vreo două decenii, de dl Nicolae Breban, drept “omul nostru care scrie despre noi la ziarul Le Monde.” Numai că, aşa cum îşi aminteşte dl Marin Mincu, într-un excelent text publicat în Cotidianul, cînd a încercat să paseze dlui Reichmann, în prezenţa dlui Breban, într-un bistrou parizian cîteva „fotografii ce-i incriminau pe soţii Ceauşescu”, a fost „consiliat <amical> să renunţe la asemenea acte de <vitejie>”. Titlul articolului semnat de dl Mincu era De ce îl <protejează> Nicolae Breban pe Edgar Reichmann?”

Dl Breban nu încerca atît protejarea dlui Reichmann pentru felul în care acesta din urmă prezentase în Le Monde un act de diversiune semnat de dl George Voicu în Les Temps Modernes, cît înfundarea definitivă a dlor Manolescu şi Liiceanu. Asta, aşa, pentru întărirea unităţii scriitorilor. Gospodar de dincolo de munţi, dl Breban îşi făcea socoteala că, o dată legată de gîtul unor oameni o ghiulea precum antisemitismul, termina definitiv cu ei. Prea îl „agasaseră” în ultimul timp.

Victimele acestui proces-mascaradă, de tip stalinist, au refuzat să se prezinte în faţa procurorilor, drept pentru care, auto-declaratul Justiţiar-şef, dl Nicolae Breban, şi-a adus aminte de vremurile cînd era membru supleant în CC al PCR şi de arsenalul din dotare pe atunci: „Noi am invitat expres pe d-nii Liiceanu şi Manolescu, ca să dezbatem acest scandal. Ar fi fost potrivit ca cei (diafanele cacofonii ale academicianului Breban!) doi să vină aici, ca să-i apărăm. Nu putem să-i apărăm dacă ei lipsesc. Dacă ei lipsesc, vom fi noi aici. Mai puţin amabili, pentru că amândoi au avut derapaje.

Interesant, nu? Apăra-te-ar N. Breban!

„Şi dl Liiceanu se face vinovat de anumite neglijenţe. De exemplu, a publicat în Editura Humanitas cărţi ale unor extremişti de dreapta, ale unor fascişti legionari, ale unor profascişti, fără să avertizeze lectorul, şi care se vând în România unor oameni care nu cunosc bine problema şi care pot fi induşi în eroare de asemenea texte, care pot părea propagandă.”, a continuat dl Breban, căruia, mai noul cadru al Procuraturii Volante, dl George Voicu, i-a dat un sprijin de nădejde, atrăgînd atenţia asupra altor erori şi orori comise de inculpatul Liiceanu Gabriel, cum ar fi afirmaţia aberantă că “evreii au participat la teroarea comunistă şi la instaurarea regimului comunist” în România.

Revenind la cazul inculpatului Manolescu Nicolae, indignarea Justiţiarului-şef Nicolae Breban atinge cote atît de înalte, încît comite chiar un sublim şi involuntar act de autocritică. Cel numit în 1970 Redactor-şef al României literare chiar de dictatorul Nicolae Ceauşescu  declară: “Nu poţi, în numele României literare care 30 de ani l-a lins în fund pe Ceauşescu cu neruşinare fără margini, sigur, ajutând pe unii scriitori români, publicînd unele texte bune, să dai lecţii Le Mondeului, nu numai cel mai important ziar din Franţa, dar unul dintre ziarele mari ale Europei.”

Cum se zice, limba (ce-i drept, cam încărcată prin practicarea năravului mai sus mărturisit de dl Breban) păcătosului adevăr grăieşte.

Într-un număr al Cotidianului, inculpaţii Manolescu Nicolae şi Liiceanu Gabriel sînt luaţi la refec şi pentru sabotarea limbii române. Scrie dl Breban: “Curios e faptul că, deşi Academia Română a stabilit elementele esenţiale de grafie a limbii literare, unele edituri – Humanitas – şi unele reviste literare – România literară etc. – printr-un fel de frondă pe care nu o înţelegem, se încăpăţînează să respecte coloratura pro-slavă a lui Al. Graur!…”

Nu doresc să-mi spun părerea aici despre disputa între susţinătorii lui „î” şi cei ai lui „â”, dar cum dl Breban se ascunde, încă o dată, după poalele Academiei Române, cînd lansează asemenea atacuri, ar fi cîteva lucruri de spus.

Primul – dacă ar fi consultat colecţia Vieţii Româneşti din perioada Iaşi, ar fi văzut că grafia cu „î” era folosită în acea revistă de căpătîi a culturii române înainte de „coloratura” lui Al. Graur. Al doilea – cînd minţi cu grosolănia de care se dovedeşte capabil dl Nicolae Breban, mai contează că o faci cu „î” sau cu „â”? Al treilea – în ce limbă este scris pasajul „Apoi, foarte multă lume, printre care şi foştii mei amici şi <complici> ai disidenţei mele (ca dl Manolescu sau G.Liiceanu!), îmi ascund propriul meu nume, în această calitate, deşi…”, fiindcă nu cu limba română avem de-a face aici.

Cum adică „îmi ascund propriul meu nume”? De cine i-l ascund? De chiar Domnia sa, de dl Breban? Cînd scrii româneşte ca dl Breban şi mai eşti şi membru al Academiei Române, mai înţelept este să faci „ciocu’ mic”, dacă tot nu ai curaj să-i ceri dlui Manolescu nişte meditaţii gratuite ori să te adresezi chiar Academiei spre a-ţi organiza nişte cursuri, cum spuneam, fie şi foarte, foarte serale, de acomodare cu limba pe care o tot aperi atît de zgomotos.

Revenind la chestiunea unităţii scriitorilor, dl Breban i se adresează patetic, în Cotidianul, dlui Octavian Paler: ”Nu, domnule Paler, prietene, Breban nu se răzbună şi nu o va face niciodată sau, când o face – şi a mai făcut-o! -, alege forme paradoxale, invitându-i pe vechii adversari să i se alăture…” La-la-la.

Evident, după ce i-a apărat pe rupte, dnii Manolescu şi Liiceanu chiar s-ar dovedi nişte lichele, dacă nu i s-ar alătura cu grăbire dlui Breban şi n-ar scanda, strident şi asurzitor, din toţi rărunchii: “Trăiască Nicolae Breban, în frunte cu Nicolae Breban!”

 (VII)

 …”Oricum, dacă aş scrie vreodată un roman al ingratitudinii, nu l-aş alege pe Tudoran drept erou…“, scrie dl Breban în Cotidianul.

Răspund: iată unul din puţinele lucruri în care nu pot fi în dezacord cu dl Breban. Fireşte, nu neapărat din motivele invocate de Domnia sa: “e mult prea agitat ca să fie verosimil şi un prea prost actor al acelei ambiţii pe care o cunoaştem cu toţii, ce reclamă: <dă-te la o parte (în numele <<dreptăţii>>) să mă aşez eu!”. E inutil să-l întreb pe dl Breban cînd, cum şi al cui loc am încercat să “uzurpez”.

Evident, ar fi la fel de inutil ca dl Breban să mă aleagă drept erou, mai ales pentru un roman al ingratitudinii, atîta vreme cît îl are la îndemînă chiar pe Nicolae Breban. Cel pe care îl urmăreşte astăzi cu o furie aiuritoare, dl Nicolae Manolescu, i-a stat alături, decenii la rînd. Atunci cînd dl Breban era la mare ananghie şi în presă îl păşteau atacuri distrugătoare, bine orchestrate, criticul Nicolae Manolescu îşi asuma riscul de a scrie o cronică de mare curaj. Ea începea, dacă nu mă înşel, cam aşa: “Bunavestire este un roman extraordinar!” Am greşit crezînd că dl Breban nu va uita niciodată imensa gura de oxigen pe care i-a oferit-o cronica dlui Manolescu fără de care nu ştiu cum ar fi depăşit acel moment.

Un alt intelectual pe care dl Breban îl readuce sub limbuţia cravaşei sale este dl Andrei Pleşu, care, pe cînd era ministrul Culturii, a pus în mîinile dlui Nicolae Breban o revistă de la buget. Evident însă, pentru gluma de prost gust ce se numeşte Contemporanul – Ideea europeană, dl Pleşu nu are nici o vină. Toate meritele îi revin dlui Breban.

Şi, încă o dată, îi dau dreptate dlui Breban  că nu are de ce să mă aleagă drept erou de roman pentru simplul fapt că Domnia sa nu mai este capabil să aibă drept erou – de proză ori publicistică, nu contează – decît pe Nicolae Breban. O teribilă clonare loveşte imaginile ce ies de sub pana Domniei sale, încît, tot ce mişcă în pagină sînt doar nişte grobei, purtînd un radio cu tranzistori (marca Breban), agăţat de gît (design Breban), la care radio cu tranzistori nu se prinde decît un singur post de radio – PRO Breban, ce nu difuzează decît o singură melodie – “Breban am fost, Breban sînt încă”, şi care nu acceptă decît o singură reclamă – “Trăiască Nicolae Breban, în frunte cu Nicolae Breban”. Unde ar mai avea loc şi restul umanităţii?

Ceea ce duce la performanţă în proză, poate duce la dezastru în publicistică. În urmă cu decenii, românii aveau posibilitatea să afle, din buletinele de ştiri ale postului de radio naţional, că Republica Populară Chineză dădea al 300-lea, al 500-lea, ori al nu-ştiu-cîtelea „avertisment serios” imperialiştilor americani. Azi, dacă ar face o pauză în alcătuirea zecilor de rezumate şcolăreşti din Nietzsche, pentru prima pagină a Contemporanului, europeanul Nicolae Breban ar putea nimeri peste un Mark Twain şi îndemnul adresat de acesta publicistului: „Mai întîi prezintă faptele aşa cum sînt. Apoi, n-ai decît să le distorsionezi cum doreşti!”

Deocamdată, publicistul Nicolae Breban începe mai întotdeauna cu distorsionarea faptelor şi nu mai află drumul, nicicum, spre prezentarea lor aşa cum sînt. Din a doua natură, acest impas moral şi profesional a devenit chiar natura dlui Breban. Şi, cum bine ştim, împotriva naturii nu se poate face nimic; aproape nimic.

Megalomanul Nicolae Breban bate cu o furie, de-acum indecentă, la porţile disidenţei. Dacă, în loc să facă un asemenea tărăboi, acest haiduc de salon ar citi ce scrie deasupra porţii la care bubuie zi şi noapte, ar pricepe că este vorba despre „Ieşire” şi nu despre „Intrare”.

Disidenţa a trecut de mult. Pentru dl Breban, chiar ca un vis.

Washington, 25 iulie 2002

 

 

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in