Fractura (III)

Unele replici schimbate între Herta Müller şi Mircea Cărtărescu m-au lăsat o vreme fără replică. Există o sumedenie de subiecte pe care cei doi pot clădi un dialog interesant. În schimb, ei aleg unul pe care nu pot clădi vreodată decât monologuri paralele. Cândva mă întrebam dacă nu cumva una dintre caracteristicile fundamentale ale unei situaţii absurde este că toţi cei ce discută în contradictoriu au totală dreptate. 

Când Mircea Cărtărescu, referindu-se la reproşurile rezistenţei doar prin cultură pe care i le face Herta Müller, spune: “Astfel că, la toate reproşurile pe care, singură între toţi cei pe care-i cunosc, Herta Muller mi le face, răspunsul meu ar fi trebuit să fie Levantul. Nostalgia. Totul.”, Herta Müller trebuie să accepte că discuţia lor pe tema aleasă sfârşeşte înainte de a începe. 

Când Herta Müller afirmă:  “Mircea Cărtărescu îmi spunea că el nici nu ştia atunci că există scriitori urmăriţi şi că nu a ascultat Europa liberă. Păi, pentru mine ar fi fost de neconceput, eram un om matur, cum să nu mă fi interest? Era ceva de la sine înţeles. Nu mi-aş fi putut închipui să nu ascult un post de radio care îmi spune într-o oarece măsură ce se întâmplă cu noi. Şi peste tot, în restul ţărilor comuniste, mă refer la Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, scriitorii au fost mult mai preocupaţi de politică. Pentru ei, era de la sine înţeles să facă analiza politică şi social a ţării în care trăiau. Se vede asta şi în operele lor. În România, nu prea găseşti similitudini în acea perioadă.”, Mircea Cărtărescu trebuie să accepte că discuţia lor pe tema aleasă sfârşeşte înainte de a începe. 

Doi scriitori importanţi care au avut şi par să aibă opinii radical diferite despre cum ar fi trebuit să arate reacţiile intelectualităţii în timpul dictaturii. Cum nici unul, nici celălalt nu a fost de partea răului, de aici ar fi trebuit să înceapă consolidarea binelui comun. 

Nu aş fi adus drept argumente confesiuni făcute în timpul unor conversaţii particulare, căci una din  moştenirile otrăvite ale dictaturii este aceea de a ne împinge să nu respectăm diferenţa fundamentală între public şi privat

Nu aş fi dat nimănui şansa să speculeze pe marginea unei afirmaţii din care s-ar putea înţelege că numai cărţile celor ce au rezistat doar prin cultură fac astăzi mândria literaturii române. 

Doi scriitori importanţi care, spre norocul nostru, au scris cărţi ce vor rămâne. Angajaţi într-o discuţie imposibil de purtat, încolţiţi de un argument ori altul al preopinentului, ei fac şi afirmaţii neaşteptate. 

Când Mircea Cărtărescu spune: “Între 1987 şi 1989 am scris poemul epic ‘Levantul’, care este, poate, cea mai violentă parabolă împotriva dictaturii şi a lui Ceauşescu personal scrisă în perioada comunistă.”, eu, unul, simt nevoia să iau o gură de aer proaspăt. 

De când mi l-a dăruit, am recitit poemul lui Mircea Cărtărescu în câteva rânduri, cu o plăcere reînoită de fiecare noua lectură, dar nu mi-a trecut niciodată prin minte că “Levantul” este ce spune azi autorul acelui poem extraordinar. Motiv să-l recitesc.

Am o temere: oricât aş reasculta Veche Rapsodie din Balcani,  nu cred că voi putea ajunge la concluzia că  prietenul meu Harry Tavitian face în La porţile Levantului cel mai dur atac muzical la adresa dictaturii şi a  lui Ceauşescu personal. Cu toate acestea, piesa rămâne excepţională.

 

Ilustrație & Copyright 2010 - DION

Unul dintre neajunsurile pe care le pot provoca asemenea fracturi este că deschid portiţe pentru evaluări stranii. 

De curând, a fost salutată împlinirea a 30 de ani de la elaborarea “unicului text clar anticomunist scris de vreun intelectual în timpul regimului comunist din România în anii ’80.” 

În prezentarea salutului se foloseşte şi un text al meu. L-am scris acum câţiva ani la rugămintea autorului documentului salutat, pentru prefaţa unei cărţi pe care se pregăteşte să o publice. Aş semna şi astăzi, cu aceeaşi dragoste, textul respectiv numai că nici atunci, nici azi şi niciodată nu voi putea  să subscriu la afirmaţia privind unicitatea documentului salutat acum. 

Textul celebrat astăzi a fost elaborat în 1980 şi nu a fost văzut decât de câţiva prieteni ai autorului. Turnătoria nu a întârziat să apară şi documentul a murit în faşă. Unei frustrări venite din de a-ţi vedea o acţiune atât de riscantă bagatelizată de mulţi, ne putem trezi că îi adăugăm într-o zi coordonata unui impact istoric strălucit, dar care a lipsit cu desăvârşire. 

Apelul respectiv poate fi citit oricând cu emoţie. El este mărturia dramatică a frământărilor unui tânăr intelectual, oripilat şi sătul de efectele comunismului. Iniţiativa de a scrie acel text trebuie înregistrată în orice analiză exhaustivă a semnelor de dezavuare a dictaturii comuniste din România. Dar ghinionului că textul respectiv nu a reuşit să circule, repercusiunilor suferite de autor şi ocultării gestului său nu trebuie să le adăugăm astăzi evaluări mai mult decât discutabile. Cum, cu dreptate, scrie Vladimir Tismăneanu: “Nu a fost să fie”.

Disidenţa românească, calitatea fibrei ei, constituie un subiect ce rezistă cu greu unor analize comparative serioase.  Adăugându-i şi evaluări pripite riscăm să parazităm cu totul mesajul pe care existenţa ei l-ar mai avea cumva de transmis. Dacă o facem, data viitoare când va mai trece Herta Müller prin România, coliziunile de astăzi ni se vor părea simple mângâieri, iar fractura ce separă ”oameni de bine” de ”oameni de bine” va fi şi mai dureroasă. 

***

Nimeni nu poate pretinde că primul cuvânt pe care l-a spus nu a fost nici “ma-ma”, nici ”ta-ta”, nici ”pa-pa”, ci “di-si-den-ţă” ori chiar varianta hard ”re-vo-lu-ţi-e”.  Important este ce cuvinte folosim astăzi şi, mai ales, ce anume înţelegem prin ele. 

P.S.  Indiferent de partea cui ați fost în timpul acestui război al declarațiilor care, probabil, va continua, vă recomand să ascultați piesa de aici. Este a unuia dintre cei mai vechi prieteni ai mei. Nu l-am văzut de mult. Trăiește de mult  în Germania, dar nu ocoleşte deloc România. L-am întâlnit prima oară după niște inundații terbile. L-am asculat cântând această piesă și de atunci, indiferent la ce distanță mă aflu în spațiu de el, Mircea Florian este parte a sufletului meu. Un mare artist și un om pe măsura artistului.

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in