Fractura (II)

Mark Twain are dreptate: “Toate generalizările sunt false. Inclusiv aceasta.“ Sunt şi nedrepte. În plus, se pot întoarce împotriva noastră. În loc să ucidă în efigie, ne ucid în efigie. Cei mâhniţi sau chiar revoltaţi de o spusă ori alta a Hertei Müller i-au reproşat asemenea nedreptăţi.

Unul dintre palierele la care fractura nu vrea să dispară este majoritate vs. minoritate. Ea nu operează doar la nivel etnic, dar acolo este mai intensă. Afirmaţia Hertei Müller după care: “Majoritatea românilor au avut avantaje, s-au aranjat… Nu mă mir că aceşti oameni nu vor să spună că dictatura a fost o crimă, şi-ar pune  în discuţiei propriul trecut.” constituie o generalizare. Şi este discutabilă. Dar nu cred că răspunsul dat de Gabriel Liiceanu, care îi spune Hertei Müller că şi el s-a simţit parte a unei minorităţi, a fost foarte inspirat, chiar dacă, evident, era un răspuns sincer.

Unei generalizări de felul celei făcute de Herta Müller nu-i răspunzi “metaforic”. Fiindcă trezeşti alte reacţii. Pentru titlul sincer şi inocent (Sebastian, mon frère) al unei conferinţe-eseu ţinute la sediul Comunitatii Evreiesti din Romania, la 13 aprilie 1997, Gabriel Liiceanu, editorul lui Mihail Sebastian, a fost ars – îndelung şi pe nedrept — la foc mărunt. Ştiu pe proprie piele cum este să fii acuzat de asemenea insensibiliate şi-mi zic că este bine să evităm tensiuni de felul acesta.

Nu cred nici că exemplul acceptării premiului UTC, adus în discuţie de Nicolae Manolescu, a fost cel mai potrivit răspuns la generalizarea discutabilă a Hertei Müller, mai ales că intenţia celor de la UTC a fost mai degrabă să umple cu numele Hertei Müller locul la categoria minorităţi, decât să-i se recunoască talentul.

În anul 1974, un juriu condus, parcă, de Şerban Cioculescu, a acordat premiul CC al UTC pentru poezie pe anul 1973 Ilenei Mălăncioiu şi mie. Cum eram luat în colimator încă de pe atunci de tot felul de structuri şi tovarăşi, premiul meu a fost anulat “de sus” şi a fost dat altcuiva, care nici măcar nu intrase în vederile juriului. În ziua decernării, Ileana Mălănciou a protestat vehement, dar lucrurile au rămas cum s-a hotărât “sus”.

Dacă nu mi s-ar fi furat acel premiu, acordat de critici literari, nu de  politruci, ar fi pus el în umbră tot ce a fost preocuparea mea constantă pentru atitudinea civică ? Acceptarea acelui premiu mi-ar fi anulat dreptul să cred, asemeni Hertei Müller că, în priviinţa unei disidenţe organizate, românii nu au fost, nici pe departe, la înălţimea altor popoare căzute sub dictatura comunismului?

Pe de altă parte, felul în care au fost discutate uneori comentariile lui Nicolae Manolescu şi Gabriel Liiceanu, unele din acuzaţiile ce li s-au adus sunt inacceptabile. Chiar avem atâţia oameni de calibrul acesta pentru a şterge duşumelele blogosferei cu asemenea nume?

Ce dreptate îi poate face aşa ceva Hertei Müller? Mă tem chiar că asemenea comentarii pot lăsa impresia că autorii lor nu caută atât  să dea dreptate Hertei Müller, cât să-i nedreptățească pe Manolescu şi Liiceanu.

O asemenea “dreptate” nu are cum să-i facă bine, în primul rând, Hertei Müller. Cum ar putea aşa ceva să întindă un pod trainic peste o prăpastie ce tinde să devină mai adâncă şi mai hulpavă exact când ne-am aştepta mai puţin?

Herta Müller este foarte vocală în a sublinia particularităţile situaţiei minoritarilor, a tratamentului  înjositor ce li s-a aplicat, pasivitatea celor mai mulți dintre majoritari în fața acestor ticăloșii.  Apasă pe rolul, acţiunile și pedepsele administrate grupului Aktionsgruppe Banat (Grupul Acțiune Banat) punându-le în contrast cu intensitatea mai redusă la care se înregistrau asemenea lucruri la nivelul nucleelor culturale formate de români de aceeaşi generaţie, colegi cărora le impută lipsa fibrei civice.

Un asemenea discurs poate fi resimțit atât ca o încercare permanentă de a estompa pozițiile civice ale unor etnici majoritari, cât și ca o minimalizare a nefericirii majorităţii etnice.  Înainte de a-i repoșa Hertei Müller așa ceva, este bine să ne gândim cel puțin la două lucruri.

Ilustrație & Copyright © 2010 - DION

Primul – majorităţile sunt laxe. Prin statutul lor, de atâtea ori nefericit, simțindu-se deseori țintele unor discriminări, minorităţile sunt mai active. Este vorba de un instinct de apărare care la majorităţi este mai slab.

Al doilea – următoarea informaţie dată de Herta Müller ar trebui să ne facă mai prudenţi când şi cum răspundem unor afirmaţii pe care le considerăm nedrepte: “Îmi mai spuneau la anchetă, că dacă nu îmi place în România să mă duc în Germania, la naziştii mei. Asta se vede acum, la dosarele de la CNSAS. Dosarele sunt grupate în ‘Germani nazişti’, ‘Unguri iredentişti’ şi ‘Evrei naţionalişti’. Numai la români scria ‘Artă şi cultură’. Eu credeam, atunci, că securistul voia doar să mă jignească; de fapt, el urma linia oficială.”

Evident, nu majoritatea etnică din România era vinovată de căprăriile pe care erau repartizaţi cei resimţiti ca un ghimpe în coasta dictaturii. Dar, măcar astăzi ar trebui să ne obişnuim cu ideea că o democraţie este judecată şi după sporul de toleranţă pe care majoritatea o arată minorităţilor.

Majoritari şi minoritari, la peste două decenii de la căderea dictaturii comuniste, încă ne acomodăm greu unii cu ceilalţi, chiar când suntem, practic, de aceeaşi parte a baricadei.

De ce i-am pretinde unui om cu biografia Hertei Müller să fie întotdeauna cum nici măcar olimpianul Goethe nu ne-a promis că va fi: “Aufrichtig zu sein kann ich versprechen, unparteüsch zu sein aber nicht – Pot făgădui că voi fi sincer, nu însă şi imparţial”.

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in