Fractura (I)

Dincolo de vânarea unor gafe, incriminarea unor poziţii apăsat partizane, denunţarea unor iritări excesive sau specularea unor banale erori de tastare pe claviatura computerului, scurta dar furtunoasa trecere prin Bucureşti a Hertei Müller ne bagă sub ochi o stare pe care ne prefacem de mult că nu o vedem. Este vorba de o fractură profundă, pe multiple paliere. Primul nivel rămâne cel de unde a apărut fisura care azi arată cam cât o prăpăstie: rezistenţă vs. rezistenţă (doar) prin cultură.

Actorii  primului termen al binomului au fost la timpul respectiv substanțial mai puţini decât actorii celui de-al doilea termen. Dacă te iei după vehemenţa unor discursuri de azi, s-ar părea că ne aflăm din nou în celebra butadă a lui Ghiţă Dinu ”Puţini am fost, mulţi am rămas”. Doar că de data aceasta nu mai este vorba despre comuniştii ilegalişti decoraţi la un moment dat, ci despre inflexibilii actori ai rezistenţei deschise care se autodecorează, printre ei, cică, strecurându-se şi mulţi dintre cei care, pe vremuri, preferau să reziste (doar) prin cultură.

Că la un moment dat unii au încercat o rezistenţă deschisă, iar alţii au continuat să se  limiteze la rezistenţa (doar) prin cultură nu ar trebui să fie motiv pentru o dihonie cu şapte vieţi, atâta vreme cât cele două grupuri de actori au astăzi (sau ar trebui să aibă) o ţintă comună – cei care au făcut un sistem represiv să fie atât de eficient. Numai că, după 1989, ţinta a devenit foarte difuză, s-a dat de o mie de ori peste cap şi îmbracă zilnic forme şi haine noi, încât e greu s-o mai prinzi în colimator. Aşa că mulţi dintre cei care ar trebui să fie măcar astăzi împreună s-au trezit luându-se unii pe alţii în cătarea reproșurilor. Spre satisfacţia ţintei adevărate şi a deliciului ”maselor largi” de chibiți.

Nume reprezentative pentru vechiul binom sunt luate drept regula situaţiei, când ele sunt, de fapt, doar excepţiile. Nu toţi cei care au rezistat doar prin cultură sunt astăzi motoare culturale (cărţi, în primul rând) de anvergura lui Gabriel Liiceanu. Nu toţi adepţii rezistenţei deschise au devenit, asemeni Hertei Müller, laureaţi ai unui Nobel. Discursurile devin din ce în ce mai diferite şi dintr-un alt motiv decât iniţiala rezistenţă vs. rezistenţă (doar) prin cultură: insensibilitatea.

Poate că fără cinismul Institutului Cultural Român, acest über-minister al diplomației culturale române, de a finanța participarea la Școala de vară de la Berlin (2008) a doi foști informatori ai Securității, răni despre care nu știm niciodată dacă s-au cicatrizat cu adevărat nu ar fi fost redeschise și Herta Müller, William Totok, Richard Wagner și atâția alții nu ar fi considerat că România este, în continuare, defazată și lipsită de bună-cuviință.

Herta Müller şi-a pierdut ţara în care s-a născut. Gabriel Liiceanu – nu. Şi-au asumat riscuri substanţial diferite, s-au ales cu vieţi diferite. Sunt sensibilităţi diferite. Temperamente diferite. O cultură nu se face prin excludere, ci prin includere. Herta Müller nu reprezintă o excludere a lui Gabruiel Liiceanu, aşa cum nici Gabriel Liiceanu nu constituie o excludere a Hertei Müller. Ei doar se incomodează unul pe celălalt, chiar şi atunci când Liiceanu este editorul lui Müller în România, iar Müller capul de afiş al editurii lui Liiceanu.

Situaţiile incomode nu înseamnă neapărat declaraţii de război. Mai degrabă ar trebui să însemne trecerea de la un armistiţiu al durerii la o pace a conştiinţei. Şi aici se află una din întrebările cheie: sunt cei cărora li s-a furat România pregătiţi să se simtă confortabil alături de cei ce au rămas în Romania, oameni ce nu le-au furat țara de obârșie? Şi sunt cei ce au rămas în România gata să accepte că şi cei cărora li s-a furat România au dreptul să spună ce s-a întâmplat, ce se întâmplă şi ce ar putea să se producă mâine în România?

La o privire superficială unii se pot întreba ce mai vrea şi Herta Müller, asta? Trăiește în Germania, are toată lumea la picioarele ei. Ce-i lipseşte? Şi apoi, chiar Nicolae Manolescu a spus că este o ”scriitoare germană de origină română”, deci nu este o scriitoare română de origine germană. Ce treabă are cu noi?

Ilustrație & Copyright © 2010 - DION

Poate că Hertei Müller, care azi are tot ce se poate dobândi profesional, îi lipseşte totuşi ceva. Poate că îi lipseşte micuţa, murdara, rătăcita Românie, de care a fost prădată la drumul mare. Ştiu, România este o ţară mult mai mică şi mai nefericită decât Germania. Este o ţară care orbecăie şi pare a nu avea habar încotro se îndreaptă. Dar, poate că Herta Müller, care are tot ce-i trebuie, mai are şi dreptul să-şi revendice, măcar sufleteşte, ce i s-a furat – ţara de obârşie. Scriitoare germană de origină română – azi, scriitoare română de limbă germană – ieri, Herta Müller are dreptul să ne spună cine este Herta Müller. Căci Herta Müller s-o fi săturat să tot audă de la noi, ceilalţi – pe vremuri ca şi azi – cine este Herta Müller.

Ştiu, în ţara de care a fost furată Herta Müller, dictatura vorbea în limba română în timp ce Herta Müller înjura şi condamna dictatura “doar” în nemţeşte. Să fie pentru asta mai îndreptăţiţi la această Românie etern-năucă doar cei ce tăceau, numai fiindcă tăceau pe româneşte? Astăzi, cu atâtea herta müller şi familiile lor gonite din România în care s-au născut, nesuferita asta de Herta Müller poate fi înjurată pe româneşte cu o majoritate lingvistică simţitor mai mare decât înainte. Dacă nici asta nu e o performanţă de care Herta Müller să fie mândră, cu această Herta Müller chiar că nu mai e nimic de făcut.

Totuşi, poate că nemţoaica internaţionalizată Herta Müller are dreptul să-i pese de România. Să-i pese în gura mare, aşa cum tot în gura mare înjura dictatura de dinainte de 1989. Ştiu, Herta Müller e cam obraznică. Nici o noutate în asta – aşa a fost şi cu dictatura. Chiar a crezut cineva că invitată fiind la Bucureşti, Herta Müller va veni să pupe poala popii şi să împartă diplome de eroism “cocoșaților ce s-au ținut drepți în fața dictaturii”?

Dacă aşa s-a crezut, înseamnă că, nici când i s-a furat ţara, nici când a fost invitată în ce a mai rămas din ea, habar nu am avut cine este Herta Müller. Şi pentru asta, să mă ierte Herta Müller, doar Herta Müller este vinovată. Căci noi, adevăraţii Arnoteni, ştim că “Neamţu’ plăteşte”.

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in