Eutanasierea câinilor cu covrigi în coadă – “Filiera ucraineană” (II)

Photo-blog-7-150x150[1]În decembrie 1993, IFES (International Foundation for Electoral Systems) adăuga birourilor sale încă două – unul în Ucraina, celălalt în Republica Moldova. Era un mare pariu, căci, în pofida ”literaturii de încurajare”, situația în cele două foste republici unionale nu era strălucită – nici economic, nici politic, nici social. Semnele unei constante direcții spre bine erau foarte firave.

Dacă mi-am asumat reponsabilitatea de a conduce biroul de la Chișinău, pentru cel de la Kiev răspunderea și-a asumat-o Sonia S., fost Redactor Șef al revistei Problems of Communism, editată până în 1992 de USIA, analist dintre cei mai calificați ai lumii comuniste. Am fost întâmpinați amândoi de mulți – cu simpatie și încredere, de și mai mulți – cu o reticență pe care am înțeles-o.

Eram oarecum “d-ai locului” (prin limba maternă) dar și străini (care, ”spune istoria”, nu vin niciodată să-ți ofere ceva, ci să-ți răpească ceva). “Pericolul” cel mai mare pe care-l constituiam Sonia S., în Ucraina, și eu – în Moldova, era că nu puteam fi duși de nas: știam limba locului, știam istoria locului (și nu doar istoria recentă) și, mai ales, înțelegeam destul de exact unde se aflau în evoluția lor postcomunistă cele două țări: foarte la început iar direcția nu părea deloc ireversibilă.

Cum Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), care finanța derularea acelor proiecte, nu avea pe atunci un birou în Chișinău, mergeam des la Kiev, unde se afla biroul zonal al agenției. Bun prilej de a discuta cu Sonia S. și alți colegi despre numitorul comun și diferențele specifice ale situației din fostele republici unionale în care lucram.

Eu am rezistat cu șase ani mai mult decât mandatul inițial, care era doar de un an.

Sonia S. a renunțat la contract după un an, probabil sătulă de frecușurile zilnice cu “autoritățile locale”, toate ”dedicate valorilor democrației”, și coliziunile frecvente cu tot felul de geostrategi americani ”geniali”, care, de la Washington, știau mai bine ce se întâmplă în locuri în care călcau foarte rar, decât cei care lucrau zi de zi în acele locuri ”predispuse la democrația reală.”

În 1997, am fost printre cei solicitați să propună, pentru un “Democracy Award”, un om politic din arealul fostelor republici unionale. Propunerea mea, sprijinită de mulți, a pierdut în fața altei propuneri, sprijinită de și mai mulți. Premiul i-a fost decernat președintelui Ucrainei, Leonid Kucima.

După ce Kucima a sfârșit politic în chip dezastruos, ca urmare a unui șir de scandaluri în care a fost implicat (uciderea ziaristului Gheorghii Gongadze, “Kucimagate”; debarcarea cabinetului Viktor Iușcenko; vânzari ilegale de arme chiar și lui Saddam Hussein; relații în care corupția a jucat un rol important precum cea cu oligarhul Igor Bakai, care a fugit în Rusia după căderea lui Kucima, cea cu Gheorghii Kirpa, fost ministru al Transportuilor și Telecomunicațiilor care s-a sinucis după căderea lui Cucima etc.) unul dintre oamenii care au aplecat balanța în favoarea acordării premiului lui Leonid Kucima mi-a spus:

”Îmi pare rău că nu te-am ascultat, dar Kucima a avut un lobby foarte puternic. Și-apoi, în acel moment, părea răul cel mai mic în Ucraina, nu?”

60

De câte ori citesc despre soluția alegerii ”răului mai mic”, îmi pun niște întrebări:

Cum putem fi siguri că ce alegem  este cu adevărat răul mai mic?

Știm, cu exactitate, cât de mare este acest rău mic?

Cât de mare a fost rolul răului mai mic, pe care l-am ales, în subminarea răului general – mic, mare, moderat sau inexistent?

În 2009, Leonid Kucima a jucat și el cartea răul mai mic vs. răul mai mare în legătură cu alegerile prezidențiale ce urmau în 2010.

Dacă deplângea eliminarea candidatului Arsenii Iațeniuk încă din primul tur, Kucima îi spunea ambasadorului american în Ucraina, John F. Tefft, că având de ales între Ianukovici și Timoșenko, electoratul avea de optat între “rău” (Ianukovici) și “foarte rău” (Timoșenko).

În ultimele zile ale crizei de acum, Kucima s-a alăturat protestelor împotriva lui Ianukovici, deși, în 2011, se declara convins că, în 2004, Ianukovici câștigase alegerile în mod corect și nu prin frauda incriminată atunci de adversarii săi, acuzații care au contribuit la izbucnirea Revoluției portocalii.

Dacă până la urmă ucrainenii vor avea de ales la prezidențiale între Timoșenko și Kliciko, nu ar fi neapărat o confruntare între imaculata Ileana Cosânzeana (forget about codițele împletite) și zmeul urât și nemilos (forget about nasul rupt de-atâtea ori).

Ucrainenii au văzut cum a fost ținută țara ”pe palme” de zâna-manager Timoșenko. Votând pentru Kliciko s-ar putea să vadă o Ucraină  “ținută în pumni”.

Când înființezi un partid (Alianața Democratică Ucrainiană pentru Reformă) al cărui acronim (UDAR) înseamnă ”Pumnul”, nu știu dacă îndemnul transmis alegătorilor este neapărat să gândească.

Pentru că fostul mare boxer este creditat ca lider al mișcării pro-europene din Ucraina, aș zice că Europa este sătulă de pumni și are nevoie de ceva care nu prisosește niciodată – rațiune. “Carismatic” ori nu, pumnul rămâne pumn.

manifestantii

Dacă blestemul singurei alegeri posibile (răul mai mic vs. răul mai mare) nu “dispare” curând, el poate face o carieră nefericit de lungă.

Iată ceva la care e bine de meditat, și nu doar în Ucraina; gânduri “culese din folclorul universal”:

Controlează-ți gândurile; ele devin cuvinte.

Controlează-ți cuvintele; ele devin acțiuni.

Controlează-ți acțiunile; ele devin obișnuințe.

Controlează-ți obișnuințele; ele devin caracter.

Controlează-ți caracterul; el devine destinul tău.

dt_signature2-e1270748737227[1]

 

 

 

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in