Eutanasierea câinilor cu covrigi în coadă – “Filiera ucraineană” (III)

Photo-blog-7-150x150[1]Puține țări au în Statele Unite un lobby atât de puternic cum are Ucraina. Primul nume care îmi vine în minte este cel al lui Lev Dobriansky.

Economist, profesor la Georgetown University (1948-1987), unde a predat și un curs intitulat ”Soviet Economics”, diplomat și activist anticomunist, Lev Dobriansky este autorul celebrei “Captive Nations Week Resolution”.

Inițiată în 1953, a fost aprobată de Congres în 1959 și a devenit lege, după ce a fost semnată de președintele Dwight D. Eisenhower. Astfel, în fiecare an, cea de a treia săptămână a lunii iulie a devenit Săptâmâna Națiunilor Captive.

Concepută spre a reaminti opresiunea sub care se aflau numeroase țări căzute pradă dictaturilor comuniste, ca și altor forme nedemocratice de guvernământ, inițiativa lui Lev Dobriansky a avut un critic înverșunat în lobby-ul rusesc, care a considerat CNWR drept un act minat de “rusofobie”.

Grație eforturilor lui Lev Dobriansky, în apropierea unuia dintre punctele cheie ale Washingtonului, Dupont Circle, a fost ridicată, în 1964, o statuie a lui Taras Șevcenco. Autor – Leo Mol.

Tot lui Lev Dobriansky i se datorează, în cea mai mare măsură, și inițiativa creării unui Memorial al Victimelor Comunismului. Acesta a devenit fapt împlinit la 12 iunie 2007. Nici de data asta nu au lipsit criticile.

L-am cunoscut pe Lev Dobriansky datorită uneia dintre fiicele sale, Paula Dobriansky (diplomat, fost subsecretar de Stat în administrația George W. Bush) de care se leagă momente importante ale vieții mele americane.

În ianuarie 2008, Lev Dobriansky s-a stins din viață, la vârsta de 89 de ani. Am participat la ceremonia organizată atunci de Georgetown University.

Printre cei care au vorbit despre cel care a înființat (1970) și condus la Universitatea Georgetown un centru de referință (Institute on Comparative Political and Economic Systems) s-a numărat și fosta sa studentă – Katerina Iușcenko, soția președintelui Ucrainei, Viktor Iușcenko, pe care aveam să-l întâlnesc mai târziu.

La întâlnirea restrânsă de după ceremonie, primei doamne a Ucrainei i s-au pus multe întrebări legate de evoluția politică, economică și socială din țara sa.

Am rămas impresionat de prudența pe care o contrapunea, discret dar repetat, entuziasmului privind viitorul apropiat al Ucrainei. Katerina Iușcenko a rostit atunci, în câteva rânduri, apelul la realism atât de bine sintetizat în formula wishful thinking.”

10.10

După cel al lui Lev Dobriansky, al doilea nume care îmi vine în minte este cel al judecătorului Bohdan A. Futey (U.S. Court of Federal Claims, Washington, D.C, 1987 – 2002), o personalitate foarte cunoscută și respectată atât în Statele Unite, cât și în Ucraina.

L-am întâlnit de multe ori, am călătorit împreună în Ucraina. În 1994 ne-am întâlnit cu președintele Leonid Kucima și ne-am reîntâlnit cu președintele Comisiei Electorale Centrale a Ucrainei, Ivan Iemeț, pe care-l întâlnisem prima oară cu un an înainte.

Printre cei pe care-i alint, în gând, numindu-i “filiera mea ucraineană”, Bohdan A. Futey are un loc aparte.

Iată ce spune, în legătură cu dezamăgirile sale legate de Ucraina, într-un interviu din 23 decembrie, anul trecut, interviu care trebuie, zic eu, și poate fi citit aici:

”Dar cea mai mare dezamăgire a mea este cea legată de sistemul judiciar al Ucrainei și de judecători. Nu văd justiția independentă garantată de Constituție. Ucrainienii și organizațiile internaționale au foarte puțină încredere în judecătorii locali. Sper să mă înșel, dar toată lumea crede că judecătorii își formulează verdictele mai degrabă pe baza ordinelor venite de sus, decât pe respectarea Consttiuției ori a legii.

Mai limpede nu se poate.

Sondajele oferă rezultate alarmante nu doar în legătură cu Ucraina, ci cu multe alte țări aflate în postcomunism. Nu atât neîncrederea într-un politician sau altul constituie problema majoră, cât neîncrederea crescândă în instituțiile statului. Și pentru asta sunt responsabili nu doar politicienii, ci mai ales cei care le aservesc instituțiile statului.

Politicienii vin și pleacă. Cei care lucrează în instituțiile statului vin și pleacă. Statul trebuie să rămână. Dar, iată-l “plecând”, când instituțiile lui sunt ”privatizate”.

Oricât de puternic este un lobby, oricât de proeminente sunt personalitățile care pledează afară interesele celor dinăuntru, aceștia din urmă sunt marii, principalii “actanți”.

10.17[1]

Iată și un episod româno-american.

La sfârșitul uneia dintre întrevederile pe care le-am obținut pentru oameni de care nu mă îndoiam că vor binele României și despre care eram convins că pot participa la edificarea lui, Secretarul de Stat, Lawrence S. Eagleburger, ne-a condus la ușa cabinetului.

Le-a urat drum bun și succes celor pe care-i ascultase cu mare atenție. Pe mine m-a rugat să mai rămân pentru câteva minute. După ce a închis ușa, m-a bătut pe umăr și mi-a spus:

”Ai ușă deschisă la mine oricând, dar încearcă să-i faci pe prietenii dumitale să înțeleagă că noi putem face multe lucruri pentru a ajuta România în anii ce vin. Dar există două lucruri pe care nici eu, nici președintele, nimeni altcineva de aici nu le poate face. Nu putem parașuta în România zece, cinsprezece milioane de oameni care să voteze cum trebuie. Și, după alegeri, nu-i putem sancționa pe cei aleși pentru că nu fac nimic din ce au promis că vor face.

Nu sunt sigur că prietenii mei au înțeles exact mesajul al cărui purtător eram, dar eu nu am uitat niciodată acel moment.

Ucraina ilustrează azi, în chip tragic, că în lipsa unui înăuntru puternic, alert și responsabil, nici cel mai puternic lobby extern nu garantează o evoluție în linie dreaptă. Unii se trezesc mai devreme. Alții – mai târziu. Mulți – niciodată.

Defetismului celor care se lasă victimizați, considerând că ei nu pot face nimic, fiindcă nu ocupă o funcție de decizie, le opun gândul unui jurist, avocat și judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, Louis D. Brendeis:

“The most important political office is that of the private citizen.”

Pentru a fi înțeles, un asemenea gând nu are nevoie să fie tradus.

dt_signature2-e1270748737227[1]

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in