Dușmanii ideali

Desen & Copyright © - DION
Desen și © – DION

Potrivit lui Todd Gitlin (profesor, Media Studies, Columbia University), în anii ’60 instituțiile în care americanii aveau cea mai mare încredere erau canalele de știri tv. Motivul?

După Richard Wald (fost președinte al NBC News), canalele de știri nu încurajau controversele. Dimpotrivă, căutau să fie echidistante. Mandatul comentatorului era să “prezinte”, să “cimenteze”, nu să ”dezbine”.

În acea perioadă, ABC News nu putea ține pasul (financiar) cu mult mai înstăritele NBC și CBS. În plus, nu avea, spune Wald, ”standardele”, adică nu-i avea nici pe Huntley & Brinkley (NBC News), nu-l aveau nici pe Walter Cronkite (CBS News).

În 1968, convențiile democraților și republicanilor pentru desemnarea candidaților la președinția Statelor Unite băteau la ușă, așa că ABC News căuta soluții prin care să reducă handicapul față de liderele pieței de știri și a comentariilor politice.

Spre deosebire de competitoare, care erau prezente ”gavel to gavel”, ABC News nu își putea permite mai mult decât un miniformat de seară, între orele 21:30 și 23:00. Spre a nu ieși cu totul din joc, ABC News avea nevoie de un soi de miracol. Și miracolul s-a produs.

Au fost angajate două personalități care, dincolo de opțiunile politice diferite, se urau cu o violență feroce – conservatorul libertarian William F. Buckley Jr. și liberalul libertin Gore Vidal.

Întrebat dacă ar fi interesat de un format în doi, Buckley a răspuns afirmativ, punând două condiții – să nu facă pereche cu un comunist sau cu Gore Vidal. Așa le-a venit ideea celor de la ABC News să-l pună împrenuă pe Buckley exact cu Vidal. Înțelegând impactul imens al televiziunii, cei doi inamici au acceptat.

Acel ”ceva” (la care se referă Wald) care să “stârnească” mai mult interes, care să constituie “un eveniment media” s-a născut și televiziunea nu a mai fost niciodată ca înainte. Cum recunoaște Buckley, noutatea adusă în ecuație de el și Vidal a fost violența.

Practic, cei doi comentatori au acordat mai puțin timp discutării platformelor politice ale democraților și republicanilor decât au alocat acuzațiilor cu apăsat caracter personal. Nu a lipsit nimic, de la ironie distrugătoare la acuzații descalificante. (AICI)

Aflat într-un moment de dificultate, în care ironiile sale șficuitoare și retorica impecabilă au început să pălească în fața discursului de mare forță și ”la obiect” a nemesisului său, Vidal l-a numit pe Buckley ”cripto-nazist”. O cursă întinsă de un tactician abil.

Buckley a căzut în ea, a cedat nervos și a răspuns cu o replică menită să scoată în prim-plan bisexualitatea lui Vidal —  “Now listen, you queer, stop calling me a crypto-Nazi or I’ll sock you in you goddamn face and you’ll stay plastered.” (AICI)

Întâlnindu-se după emisiune pe coridorul studioului cu Paul Newman, care urmărise dezbaterea din trailerul prietenului său Vidal, Buckley i-a spus doar atât: “A fost un dezastru.” Editorul legendarei National Review (AICI) a fost marcat până la sfârșitul vieții de eroarea comisă.

Într-un interviu de senectute, realizat de Charlie Rose, Buckley declara că nu mai avea chef de nimic; mai ales de viață nu mai avea chef; trăise totul.

Arogantul Vidal, care avea totul (AICI) – glorie, tone de bani, o vilă superbă la Ravello, pe coasta amalfină – descoperea că literatura care îl făcuse celebru nu mai prezenta niciun interes pentru mai tânăra generație de cititori. Un șoc de proporții pentru ”biograful națiunii”.

”Binențeles”,  îi mărturisea Vidal unui prieten, “aș fi dorit să fiu politician, dar, din păcate, m-am născut scriitor, deci nu pot spune că am avut exact viața pe care mi-am dorit-o.“

Nu cunosc o declarație mai tristă făcută de un “scriitor născut.”

Desen & Copyright - DION
Desen și © – DION

Înainte de acel 1968, și Buckley, și Vidal încercaseră să devină actori politici. În 1960, Vidal a candidat pentru un loc în Congres. Fără succes. Înfrângerea l-a afectat profund căci, în imensa-i vanitate, vedea locul în Congres ca un prim pas spre Casa Albă. S-a supărat pe Statele Unite și s-a ”expatriat” în Italia.

Rudă prin alianță cu Jacqueline Bouvier (cel de al doilea soț al mamei lui Vidal avea să devină și cel de al doilea soț al mamei viitoarei Jacqueline Kennedy), Vidal fusese sprijinit în campanie de John F. Kennedy și era o prezență obișnuită la Casa Albă.

Enervat de “îndrăzneala” lui Robert Kennedy de a candida pentru Casa Albă, după asasinarea lui John F. Kennedy, Vidal avea să declare despre fratele fostului președinte că “nu e democrat, cum nu e nici nimic alteceva; e doar un oportunist politic”. Din acel moment, Vidal a pierdut orice sprijin al clanului politic din Massachussetts.

Cu șase luni înainte de a fi și el asasinat, Robert Kennedy, care îl considera pe Vidal un ”pompos arogant” avea să-i trimită lui Buckley o scrisoare al cărei post scriptum era următorul:

“I have changed my platform for 1968 from ‘Let’s give blood to the Vietcong’ to ‘Let’s give Gore Vidal to the Vietcong.’ “

Pentru câteva momente, Vidal a părut siderat în timpul uneia dintre dezbateri, când Buckley a citit post scriptumul acelei scrisori. Și-a revenit rapid și, cu o condescendență de care numai el era capabil, l-a numit pe Robert Kennedy “un maniac depresiv”.

În 1965, Buckley a fost convins de cei care-l considerau drept cea mai proeminentă figură a conservatorilor să candideze pentru primăria New Yorkului. A pierdut în fața favoritului republicanilor liberali, John Lindsay, dar a reușit să pună mișcarea conservatoare pe o hartă inaccesibilă până atunci găsind audiență “în rândul comunităților de nemulțumiți albi din Brooklyn, Queens și Staten Island.”

În 1999, Buckley înregistra ultimul episod din Firing Line, emisiunea de televiziune pe care o realizase timp de 33 de ani. Ted Koppel i-a luat, cu acel prilej, un interviu. L-a un moment dat, pe ecran a apărut secvența confruntării din 1968 în care Buckley răspundea pripit provocării lui Vidal. Koppel l-a invitat să comenteze. A fost probabil singura situație în care Buckley nu a avut un răspuns.

După emisiune, îi spunea unui prieten: ”Am crezut că banda aceea a fost distrusă…” 

În 2008, aflând de moartea lui Buckley, Vidal scria, printre altele , “RIP WFB – in hell”. Erau amândoi născuți în 1925. I-a supraviețuit patru ani, trist că nu mai avea cu cine să se războiască.

Matt Tyrnauer (Vanity Fair), prieten al lui Vidal, povestește că aflat în vizită la Ravello, trebuia să urmărească seară de seară cu Vidal caseta pe care Buckley o credea distrusă, semn că episoadele acelor coliziuni nu lăsaseră răni de nevindecat doar pentru Buckley.

Buckley și Vidal — doi oameni care și-au adus și acuzații reciproce de nesusținut, dar care s-au urât cu deplină onestitate.

Desen&Copyright@DION
Desen și © – DION

În 1968, ura dintre Buckley și Vidal a creat o audiență de 10,000.000 de telespectatori pe emisiune. ABC News renunța la standardele profesionale, dar depășea pentru prima oară audiența celor de la NBC News și CBS News. De atunci, numărul victimelor produse de audiență în războiul ei cu deontologia crește în mod constant. (AICI)

2016 aduce alegeri. Și în România, și în Statele Unite, iar multe dintre dezbateri sunt exact ce au devenit în 1968 – un măcel. Unul fără un William F. Buckley Jr., care “a înțeles cel dintâi că dezbaterile ideologice sunt dezbateri culturale”, dar devenea victima unui impuls în care civilitatea putea fi uitată.

Și fără un Gore Vidal, pentru care pudibonderia nu era decât un stadiu acut al ipocriziei, iar o cultură a dezbaterii era musai să accepte târnosirea preopinentului, fiindcă celălalt era diavolul, iar rolul celui angajat în dezbatere era să-l ”demaște” pe diavol.

Există nu doar prieteni ideali. Există și dușmani ideali. Uneori, tocmai cei din urmă schimbă definitiv cursul lucrurilor.

P. S. Căutați documentarul The Best of Enemies (2015), realizat de Robert Gordon și Morgan Neville, și veți înțelege cât de dificil este să povestești un film, fără să nu te trezești cochetând cu “plagiatul”.

(O variantă mai scurtă a apărut pe http://republica.ro/duc-manii-ideali)

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist