Dispariția Mușchiului Chateaubriand

La începutul lui 1990 am revenit  pentru prima oră în România împreună cu el. Unul dintre primele telefoane pe care le-a dat a fost “unui prieten foarte bun, om serios, persecutat sub Ceaușescu, fiindcă e căsătorit cu o rusoaică. Un om curat, foarte citit, de o calitate excepțională și de la care putem afla cum stau lucrurile cu adevărat…”

Prietenul său foarte bun, căruia îi spusese la telefon “Vreau să-l aduc și pe bunul meu prieten Dorin Tudoran, care…” ne-a primit cu mare bucurie. Locuia în subsolul dezolant al unei vile aflate în preajma Foișorului de Foc, din București. Vila ar fi aparținut unui cunoscut ziarist.

De atunci, nu l-am mai întâlnit niciodată pe cel care ne primise cu mare bucurie. Cei doi foarte buni prieteni au păstrat legătura. Cel care trăia în România avea să dețină o funcție foarte importantă în prima etapă a postdecembrismului și pentru navetistul Washington-București și retur vecinătatea funcțiilor importante au constituit întotdeauna un tratament cu steroizi anabolizanți.

Astăzi, cel care mă luase cu el în acea vizită, scrie despre bunul său prieten, omul “de o calitate excepțională”, următoarele:

“Tragicomedia pesedistă se joacă pe un scenariu conceput, încă de la începutul anilor 90, de politrucii Brucan, Iliescu, Marțian Dan, Bârlădeanu, Măgureanu, Iosif Boda și altii ca ei. Unul dintre scenariști era un profesor de marxism-leninism de la Institutul de Construcții, un exalatat iresponsabil și histrionic cu numele de N. S. Dumitru. Educat, ca și Iliescu, în URSS, Dumitru (prim-vicepresedinte al FSN în iunie 1990) vedea pretutindeni “dușmani ai poporului”. A dispărut de pe firmament, dar a lăsat în urmă o toxica mentalitate a învrăjbirii.” Autorul rândurilor de mai sus este cel care, după ce a făcut tot ce i-a stat în putere să se bage pe sub pielea președintelui Ion Iliescu, spre a realiza împreună un volum de convorbiri editat în mii de exemplare și aflat pe rafturile tuturor ambasadelor României, (și nu doar acolo), se întreba pe Facebook, în decembrie 2017, ce-ar fi dacă Moș Crăciun le-ar aduce în dar românilor moartea lui Ion Iliescu. Deși, ce știa despre Ion Iliescu în 2017, știa și când se întâlneau la București, Neptun sau Washington spre a realiza volumul ce le-a adus un spor de celebritate.

Că justifică azi muniții de război de tipul “Muie PSD!” și îi pune la stâlpul infamiei pe cei care (vezi cazul Alinei Mungiu-Pippidi) denunță șubrezenia strategiei MUIE! nu ar trebui să mire, căci intelectualul acesta, din ce în ce mai public, a slugărit, mai bine de un deceniu, sub poalele ”Împăratului cu șapcă”, cel care se adresa jurnalistelor cu ”Păsărică” și ”Țigancă împuțită”.

Și când slugărește sub asemenea poale, nu se știe niciodată despre un asemenea “intelectual public” nici ce suge acolo din paiul/cu paiul la micul dejun, nici ce înghite la cină, folosindu-se de polonic.

Muie pare să fi înlocuit de mult Mușchiul Chateaubriand în meniurile lumpenelitelor românești postdecembriste.

Poftă bună, onorabililor publici!

7+

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in