Din Monitorul meu oficial

Washington, DC, 27 februarie, 2010

Stimate domnule Marius Oprea,

Când va exista un institut ce se va putea ocupa și de porcăriile comise în numele Comunismului, și de găinăriile săvârșite în numele monopolului asupra Anticomunismului, istoria IICCR în drumul lui spre IICCMER va  constitui un excelent studiu de caz.

Sigur, o rescriere de tip rollerian a acestui episod rămâne posibilă oricând, numai că, de data aceasta, dreptul la memorie este mai puțin îngrădit decât în alte timpuri.

Nu este greu să-mi imaginez cum vă simțiți în aceste momente și cât de dezamagiți sunt atâția dintre colegii dumneavoastră de institut.

Ați sperat că în România, dictatul de tip stalinist nu se mai poate repeta. V-ați înșelat.

Ați sperat că oameni ce dau lecții despre valorile democrației și cele ale unei societăți deschise nu se pot preta la trafic de influență, la adăpostul ușilor închise. V-ați inșelat. Pot.

Vi s-a reproșat, printre altele, că vi s-a întins o mână și ați refuzat-o. Cum mâna ce vi s-a întins nu era una a negocierilor ci una a dictatului,  ați procedat corect.

Vi s-a întins o mână spre a o săruta. Istoric fiind, ati știut care sunt riscurile de a refuza pupatul mâinii.

Ați preferat să vă asumați riscul de a fi pedepsit. Ați fost.

Dacă ați fi acceptat pupatul mâinii, ar fi urmat cererea de a pupa și papucul. Prin acest refuz, ați devenit atipic locului și momentului. Nu-i puțin. Din nefericire, aceasta este azi calitatea statului de drept în Romania – unii au dreptate, alții au dreptul.

Cât va trece, până când fibra statului de drept din România să ne aducă în zona respectabilității, nimeni din noi nu poate bănui.

Oricicât v-ar fi de greu în acest moment, compătimiți-i pe cei care — numai de-ar fi văzut conturul pumnilor ce v-au bumbăcit în anchetele Securității sau vârful bocancilor ce v-au lovit în burtă, atunci și nu doar atunci — ar pupa și buza unei haznale. Au mai făcut-o, înfricoșați doar de grozăvii aproape imaginare.

Oricât de greu vă va fi mâine, nu uitați că nimeni nu trăiește într-o teroare mai cumplită decât zdreanța care se dă drept covor de Buhara. Căci nimeni nu știe mai bine ca preșul cât de negru și amar e noroiul de care se șterg pe el picioarele celor ce vin și se duc.

Oricât de sus ar ținti megalomania preșului, vocația lui rămâne praful.

Curaj, fruntea sus și fiți fericit că nu v-ați născut cârpă.

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist