Despre post – că tot vine postul Sfintelor Paști

 

Desen © DION
Desen © DION

Domnule președinte Mircea Mihăieș,

Mă adresez Domniei voastre ca unei caracatițe post – postdecembriste și postmoderniste. Există vreun ceva literar-cultural în care, post’90, să nu fi ocupat Domnia voastră un post?

Cum am ieșit – de multă vreme și întregi – din Lăsata Secului pentru postul Crăciunului și ne pregătim să intrăm în postul Sfintelor Paști, la ce vă folosește alt post?

Ce sfârlează cu fofează vrea să fie acest post de Președinte al Comisiei de Monitorizare, Suspendare şi Excludere? Deși resemnat în fața involuției Domniei voastre, mă neliniștește noua incompatibiliate în care vă plasați.

Cum poate cineva să monitorizeze, să suspende și să excludă pe motiv de “prejudicii morale şi de imagine aduse U.S.R.”, după ce — prin bălăcire în imbecile războaie de gherilă desfășurate la botul rigolei politice — a atras atâta furie politic-administrativă asupra ICR, vulnerabilizându-l și punându-l astfel pe tava celor visând să-l transforme într-o modestă Casă de cultură, cu statut de funcționare elaborat de Antena 3 și aprobat de România Mare?

Nu mă plasez de o parte sau alta a baricadei, fiindcă un asemenea zid dezolant mă face să cred că prin unii dintre cei implicați în el curge – spre ce anume? – un Zid al Berlinului fără berlinezi.

Nu mă plasez de o parte sau alta a baricadei, pentru că nu înțeleg îngrijorările provocate în U.S.R. de cruciadele celor care se jură că nu doresc să devină membri ai uniunii, dar țin morțiș să o reformeze din afară. De ce atâta îngrijorare în fața futilității?

Într-o bună zi, cei care nu vor să intre în casă, ci doar să o “reformeze” din afară, vor lăsa baltă figurația asta, își vor înălța propria casă și își vor găsi liniștea. Probabil, li se vor alătura și nemulțumiți dinăuntrul casei de acum. Pe cine va deranja existența simultană a mai multor asociații de breaslă? Vor competiție? Vor avea competiție. Nu s-a prăbușit universul când, simultan cu U.S.R., exista și ASPRO.

Nu mă plasez de o parte sau alta a baricadei, pentru că, atunci când printre acuzațiile care se aruncă peste ea se află și aceea de “fascism generaționist”, bâta haidamacului a înlocuit deja pana eseistului. “Hai sictir!”, a venit prompt răspunsul din partea unui poet din cale afară de nervozel, bântuit de un “megasimț” al ierarhiilor de valori doar așa cum le vede el și hăituit de obsesia “reformării” unei instituții din care nu face parte.  Și cu asta, speranța unui dialog rațional a fost topită de magma unui absurd grotesc.

Nu mă plasez de o parte sau alta a baricadei, fiindcă nu înțeleg de ce nu pot fi propuse reforme din interior, fără a fi resimțite, în bloc, drept atacuri împotriva instituției sau drept semne  ale unui “autism intra-generațional” devenit “autism inter-generațional”. Dacă cei care bat tribunalele cu jalba în proțap sunt alături cu drumul, cu asta îi va ajuta Justiția să rămână: alături cu drumul. Vor descoperi că sunt propriile lor victime și pentru așa ceva nu există cale de recurs. Ignorați ce este de ignorat. Luați în serios ce trebuie luat în serios.

Nu mă plasez de o parte sau alta a baricadei, pentru că și atunci când există semne ale unui “autism intra-generațional” sau al unuia “inter-generațional”, ele nu există doar de o singură parte și, oricum, asemenea boli nu pot fi tratate prin procedee care sunt resimțite (pe drept ori pe nedrept, aici discuția se complică) drept pârghii ale unui “autoritarism instituțional”. Dintre toate formele de autism, cel “intra-instituțional” este cel mai periculos.

Statutul unei asociații trebuie respectat, dar să te aștepți că un scriitor stă ziua întreagă pe un blog personal sau pe Facebook pentru a șterge mizeriile xenofobe sau calomniile pe care le postează alții este o utopie. Ștergi cât poți, când ai vreme. Pui la punct producătorii de gunoaie, te delimitezi de felul cum gândesc, elimini pe unul sau altul dintre “prietenii virtuali”, dar nu-ți poți dedica întreaga viață făcând poliție pe hiperspațiu.

Nu mă plasez de o parte sau alta a baricadei, pentru că nicio spălare în public a rufelor murdare (sau doar presupus murdare) nu face rufele mai curate. Dimpotrivă, le murdărește iremediabil.

Nu mă plasez de o parte sau alta a baricadei,  fiindcă nu doresc să îmi reproșez cândva că am participat la instalarea acestui “iremediabil”. Mă plasez de partea U.S.R., fiindcă nici rațiunea, nici transparența nu trebuie alungate dintr-o familie din care sunt mândru că fac parte. E posibil ca unii dintre autorii care își fac un scop în sine din trimiterea după gratii a conducerii  de azi a U.S.R. să fie fascinați de fenomenul “scriitorilor în zeghe Armani”. Nu poți interzice nimănui să vadă filme proaste.

Am fost exclus, pe timpul lui Nicolae Ceaușescu, din Uniunea Scriitorilor (și) pentru că am încercat să apăr demnitatea condiției de scriitor, obrazul unei bresle abuzate politic “from above” și trădate de ariviști “from within”.

În 1990, am acceptat revenirea în Uniunea Scriitorilor (și) cu speranța că ea nu va putea fi poreclită vreodată nici Jandarmerie Lirică, nici Jandarmerie Epică, nici Jandarmerie Critică.

Drept e, după niște ani, atrăgeați atenția că eram un utopist: “Lovită dureros în fibra morală, spoliată fără rușine tocmai de către cei care trebuiau s-o apere, această Românie nu există decât în proiecțiile utopice ale poetului. Tragedia noastră e eșecul viziunilor lui Dorin.”

Evident, în România “poeții” sunt vinovați pentru toate eșecurile naționale. Ba și pentru “eșecele” parașutate să reprezinte “România profundă” la Bruxelles, în aplauzele profunzilor prozatori, eseiști, critici literari, dramaturgi, filozofi, pupini prezidențial-cotrocenizați și moraliști somnambuli ai neamului.

Domnia voastră – un critic literar și eseist strălucit, un prozator excelent și un foarte priceput manager cultural  – aveți mereu dreptate. Nu eșuați în nimic. Sunteți asemeni unui fluviu fără maluri și fără un ocean în care să se verse. Ați ajuns atât de important, atât de indispensabil, încât nu vă mai puteți permite să nu aveți dreptate. Domnia voastră, un pamfletar feroce, v-ați trezit lovit de un acces de pudibonderie, un fel de comă autoindusă.

Ce ciudat! Există o speranță în “mintea românului cea de pe urmă”, dar nu există nicio speranță în legătură cu “mintea colegului cea de pe urmă”. Sunteți, dacă nu mă înșel, autorul teribilei  sintagme “Catedrala Neamului Prost”. Nu încercați să-i sporiți efectul, devenind unul dintre zidarii catedralei, fiindcă s-ar putea să reușiți.

Monitorizați, dle Mihăieș! Suspendați, dle. Mihăieș! Excludeți, dle. Mihăieș — patria, y compris cea a literelor de tipar, vă va fi recunoscătoare!

Obosit de atât cumul al posturilor & funcțiilor, va trebui să vă priviți în oglindă. Veți băga mâna în buzunarul de la piept al fracului național și vă veți arăta cartonașul roșu. Apoi veți arunca fluierul și restul cartonașelor – galbene și roșii – în toaletă.

Domnule monitor-șef Mihăieș, n-ar fi rău să ieșiți din cizmele comisarului Javert. Arătați cu mult mai bine în sneakers – mai relaxat și mai ușor de luat în serios.

 

dt_signature2-e1270748737227[1]

 

 

 

 

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist