Democraţie şi democraţi

Discutăm foarte mult despre democraţie şi foarte puţin despre democraţi. Invocăm, deseori, statul de drept, dar ne plictisesc, nu de puţine ori, discuţiile despre instituţiile sale.  Vorbim mult – şi nu de puţine ori alandala – despre instituţii, confundând oamenii cu instituţiile şi instituţiile cu oamenii. În felul acesta, îi ajutăm pe cei ce ne spun verde-n faţă, ”Eu sunt statul de drept” sau ”Vreau instituţia asta reorganizată pentru mine. Ba, şi alte instituţii – toate sub controlul meu.” Fascinaţi de asemenea oameni ori detestându-i profund, din radarul nostru dispare ce este mai important: democraţia ca instituţie.

Vorbim despre democraţie de parcă ar exista într-o singură întruchipare. Ne punem rar întrebarea dacă troika prin care George Sorensen definea o democraţie (competiţie, participare, libertăţi civile şi politice) este acceptată/acceptabilă în toate tipurile de democraţie. Suntem prea puţin prezenţi în dezbaterea ce cântăreşte avantajele şi dezavantajele democraţiilor liberale, procedurale, directe, reprezentative, formale, participative sau radicale.

Cât de mult ştim despre motivele pentru care într-o democraţie formală – chiar şi în ţări cu tradiţii democratice solide – alegătorii pot fi intimidaţi şi manipulaţi în timpul campaniilor electorale?

Cât de mult ştim despre efortul asumat de o democraţie participativă de a spori prezenţa cetăţeanului în treburile publice şi de a diminua propensiunea spre act discreţionar? Cât de mult ne interesează că într-o democraţie participativă o asemenea rebalansare se produce prin introducerea de pârghii (în lege şi practica instituţiilor) precum iniţiativa, referendumul, plebiscitul, anularea, transparenţa şi participarea în alcătuirea bugetelor, responsbilitatea, auditul social etc?

Cât de mult ştim despre democraţii radicale? Cât de mult ne interesează că o democraţia radicală poate folosi democraţia formală ca o umbrelă pentru tranziţie şi democraţia participativă ca o bună formă de pregătire pentru un segment de societate cu totul individualizat, dar asta cu scopul clar declarat de a reorganiza societatea de la temelie spre vârf şi nu invers?

Dar despre pluralism ce ştim? Ce vrem să ştim? Cât suntem dispuşi să absorbim?

Când am recitit ultima oară Max Weber? Ne mai aducem aminte de “politeismul valorilor”? Am citit  Olivier Tinland (de exemplu, Eléments pour une généalogie du concept de tolérance, Paris, L’Harmattan, 1999)? Ne amintim ce spunea că se întâmplă, când suntem confruntaţi cu “imposibilitatea de a defini, într-un chip raţional, un spaţiu al înţelegerii care permite armonizarea preferinţelor axiologice ale indivizilor sau grupurilor umane”?

Ne interesează, de pildă, să aflăm cum a conceptualizat (1993, 1995)  fiul unei catolice catalane şi al unui hindu indian, Raimόn Panikkar, pluralismul radical? Ne interesează că un asemenea pluralism recunoaşte existenţa constantelor umane, dar refuză universalul cultural? Suntem de acord cu ideea că, prin acceptarea diversităţii culturale (ca o precondiţie a armoniei între oameni) şi recunoscând că nici o persoană nu poate reprezenta totalitatea experienţei umane, ne asumăm relativitatea culturală, nu relativismul?

Vrem să acceptăm că pentru aceste motive, şi altele, pluralismul radical nu poate fi incorporat în design-ul statului-naţiune, pentru că acesta din urmă este bazat pe pactul între individualităţi omogene, nu pe pactul între individualităţi eterogene? Ne interesează să ştim că în ţări precum Bolivia, Ecuador şi Mexic lucrurile merg  spre recunoaşterea existenţei indigenilor şi a autonomiei lor dar că asta merge mână în mână cu asumarea limitelor, regulilor stricte ale unui astfel de aranjament social şi politic? Suntem de acord cu afirmaţia că statul-naţiune nu acceptă pluralismul juridic?

Găsim aceste preocupări în surse nenumărate, de la Juan Jose Linz şi Alfred C. Stepan la Raimόn Panikkar şi Gustavo Esteva – din ultimul am reprodus, aici, multe pasaje, cuvânt cu cuvânt; de la Giovanni Sartori la Seymour Martin Lipset; de la Thomas Carothers şi Larry Diamond la Marina Ottaway. Dar spre a le găsi, trebuie să lăsăm belfereala şi să facem efortul de a le căuta. Aşa cum, dacă vrem să ştim de ce o democraţie directă ar putea fi incompatibilă cu o guvernare în care se poate avea încredere, n-ar fi rău să-l citim/recitim pe Joseph Alois Schumpeter.

Fiecare tip de democraţie are scheletele ei în dulap. E vital să înţelegem de ce o anumită democraţie este pe cale să se transforme într-un schelet cu dulap. Numai aşa democraţia rămâne ce trebuie să fie – un proces continuu. Altfel, devine osificarea unei ideal.

Abia după ce ne vom supune unor utile exerciţii de gândire despre democraţie (cu unele din ele suntem îngrijorător de rămaşi în urmă) vom putea vorbi şi despre democraţi. Despre democraţii noştri, fireşte, ai tuturor partidelor şi grupusculelor intrapartinice de pe eşichierul politic românesc. Până atunci, nu vedem instituţiile din cauza oamenilor; oamenii — din cauza instituţiilor; ideile – din cauza vorbelor; şi vorbele din cauza gurii.

Până atunci – trăncănim. Doar suntem, certocraţi, nu?

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in