De vină este ţărişoara meaaa!

Cererea Asociaţiei 21 Decembrie 1989” de a i se preda, printre altele, documentele cunoscute sub numele de Dosarele Revoluţiei, cele două greve ale foamei la care s-a supus Teodor Mărieş şi marcarea a două decenii scurse de la Proclamaţia de la Timişoara au reaprins disputele în legătură cu decembrie 1989.

A fost revoluţie? A fost lovitură de palat? Şi una, şi alta? Cine şi la ordinul cui a tras în oameni? Cine, cât şi cum  a manipulat în acele zile o naţiune, ba chiar şi presa internaţională? Cine şi câtă răspundere poartă pentru moartea atâtor oameni?

Nu sunt convins că desecretizarea, atât de târzie, a documentelor armatei va aduce răspunsuri clare  la toate întrebările ce ne frământă de atâţia ani. A trecut prea multă vreme şi prea multe mâini au avut timp să intre în aceste pagini şi să le reorganizeze pentru a fi siguri că ni se oferă adevărul integral. Dar căutarea adevărului trebuie făcută.

În general, cei ce s-au constituit în puterea politică imediat post-decembristă, continuă să nege, (unii – extrem de vehement) că decembrie 1989 a fost şi altceva decât revoluţie. Totuşi, în 2006 apărea o analiză surprinzătoare, în opinia mea. Surprinzătoare mai ales  prin cinism. Ni se spunea — sigur, mai mult la nivel teoretic – cine şi de ce a trebuit să conducă ostilităţile şi de ce erau asemenea oameni îndrituiţi să o facă.

Punctul central al analizei era ideea că numai reconcilierea naţională poate scoate ţara din blocajul în care se eternizează. Aşa este, numai că, mi s-a părut de respins argumentul potrivit căruia  nişte oameni ar fi fost aleşi de vreo providenţă istorică să administreze schimbarea regimului.

Din perspectiva analistului respectiv, un proces al comunismului ar fi de dorit, dar nu şi o candamnare a comunismului – ce să mai vorbim de vinovăţiile  personale şi condamnarea lor? Nu tocmai acceptabilă nici această abordare. Ştim că, atunci când se folosesc vinovăţiile colective, nimeni nu mai e vinovat de nimic. Trucul e vechi.

Cinismul mi s-a părut prea sfidător. Invitaţia la reconciliere naţională pe criterii stabilite doar de uniiinacceptabilă. Am publicat atunci, în Ziua, un articol în trei părţi, intitulat De vină este ţărişoara meaaa!

Îl postez aici, fiindcă, în cei aproape patru ani de la tipărirea lui, nu s-a schimbat nimic esenţial în discursul celor ce ne transmit că tot ce aşteaptă de la noi este o recunoştinţă aproape necondiţionată.

Chiar şi atunci când este pe deplin meritată, recunoştinţa nu poate exclude demersul critic. În cazul acelui tragic decembrie 1989, verificarea adevărului este un demers fără de care atât de invocata reconciliere naţională nu va începe curând.

 

 

 DE VINĂ ESTE ŢĂRIŞOARA MEAAA!

 I. Băi, victimelor, ia ieşiţi voi în stradă

Concluzia unei analize dedicate dizarmoniei sociale ce răvăşeşte ţara sună fără nici un echivoc: “Destinul european al României nu poate fi construit nici de fostele victime şi nici de foştii călăi, nici de nepricepuţi şi nici de nenăscuţi. Sarcina construcţiei trebuie şi poate fi asumată doar de o societate românească împăcată cu sine.”

Ce nu spune autorul analizei este că în aceşti 17 ani, destinul României a fost frământat tocmai de pălmuţele multor foşti călăi, de lăbuţele multor bursuci ambiţioşi din linia a doua a terorii ideologice şi de opinteala multor traseişti politici. Despre contribuţia nenăscuţilor, mă abţin să comentez.

Ni se reaminteşte că în 1989 în România ar fi avut loc o revoluţie. Fals. Doar cei aflaţi în spatele loviturii de palat şi profitorii actului de iluzionism prin care oamenii au fost împinşi în stradă – unde să fie sacrificaţi pentru a da loviturii de palat aerul unei revoluţii – mai susţin azi această teză. Dar să acceptăm, de dragul discuţiei, că analistul are dreptate. Iată cine, de ce şi cum a făcut revoluţia:

“Pe plan intern revoluţia română, ca orice revoluţie, nu putea fi condusă decât de elitele sistemului comunist ajunse la concluzia că sistemul nu mai poate supravieţui (ca atare şi în competiţia cu rivalul capitalist) şi nici nu se poate reforma.”

Ideea că orice revoluţie, de la cea franceză la cea cubaneză, este opera elitei sistemului ce trebuie să moară e de Guiness Book, secţia “Sinucigaşi fără moarte”. Practic, cui trebuie să-i mulţumească românii pentru “revoluţia” cu pricina? Limpede:

“Căderea vechiului regim şi soluţia schimbării lui cu un altul fundamental diferit au venit, aşadar, nu de la victimele totalitarismului comunist, ci de la ‘copiii’ călăilor care s-au dezis şi de modul de gândire, şi de crimele ‘părinţilor’ lor politico-ideologici. Lor li s-au adăugat şi câţiva ‘bătrâni pocăiţi’ ori persoane care reflectau zicala ‘cine nu este comunist până la treizeci de ani nu are suflet, iar cine rămâne comunist după aceea nu are minte’.”

Numai că, pregătită şi instrumentată de elita comunismului, lovitura de palat televizată drept revoluţie nu a adus un regim fundamental diferit. A adus doar un regim capabil să mimeze statul de drept – începând cu tiranicidul de la Târgovişte travestit în proces – şi să îndepărteze cât mai mult momentul în care instituţiile statului de drept să-şi intre în… drept.

Cum este posibil ca revolta victimelor unei dictaturi să nu joace chiar nici un rol într-o revoluţie rămâne de înţeles numai foştilor activişti UASCR, lectorilor de la Ştefan Gheorghiu şi gânditorilor de la CEPECA. În opinia analistului, “revolta victimelor” şi  “vigoarea contestării” nu au determinat în nici un fel sfârşitul dictaturii. Concluzia:

“De aceea, a te lupta acum cu colaboratorii săi nepurificaţi prin revoluţie este egal cu a te lupta  cu fantomele; a te lupta cu liderii revoluţiei este egal cu a nega însuşi programul sau semnificaţia mesajului ei.”

Nu înţeleg ce ar fi atât de nepotrivit să lupţi cu cei al căror program unic a fost îndepărtarea lui Ceauşescu şi a camarilei sale doar spre a le lua locul. Cum nu înţeleg de ce ar trebui respectat mesajul acelei cacealmale tragice, de acum 17 ani, atâta vreme cât el a fost “Băi, victimelor, ia ieşiţi voi în stradă şi lăsaţi-vă împuşcate de teroriştii noştri revoluţionari, că şi aşa sunteţi morţi, iar revoluţii numai noi ştim cum, de ce şi când să înfăptuim. Hai, marş în istorie!”

II. Capitalism respectuos pentru drepturile omului

Analiza la care mă refer ne spune ce a fost comunismul românesc şi ce a dorit drăguţul de el să realizeze – fie pe când era domnişoară (dictatură atroce), fie pe când s-a deghizat în revoluţie, trăgându-şi boneţica de revoluţionar peste chipiu. Citez: “Comunismul din România nu a fost doar de producţie ruso-sovietică, ci a avut şi explicaţii naţionale. Totodată el a transformat, cu bune şi cu rele, societatea românească, pregătind-o, fără să vrea, desigur, pentru un alt tip de capitalism: capitalismul modern – civilizat, democratic şi respectuos pentru drepturile omului. Revoluţia a vizat un atare obiectiv şi nu reabilitarea lumii celor pe nedrept victimizaţi de comunism.” 

Că lovitura de palat nu a vizat reabilitarea victimelor comunismului (după socoteala mea, cam un popor întreg minus câteva sute de mii de lepădături; de import şi indigene), e adevărat, dar că ne-am procopsit cu un “capitalism modern – civilizat, democratic şi respectuos pentru (sic!) drepturile omului” este o enormitate demnă de laboratoarele niciodată închise ale propagandei comuniste.

Potrivit analistului, dacă România nu se află încă unde ar trebui să se afle  (deşi, vezi bine, condiţiile au fost pregătite cu grijă atât de comunism, cât şi de avangarda lui – lovitura de palat din 1989), lucrurile se datorează unui număr de “trei specialităţi româneşti: dezbinare, divagare şi defazare.” Specialităţile cu pricina există cu deasupra de măsură, dar este interesant în ce direcţii aruncă analistul pisica moartă.

Interesant, dar nu de mirare, atâta vreme cât analistul nostru consideră că diferenţa între bine şi rău este arbitrară. Citez: “Orice abordare a lucrurilor din perspectivă morală, în ultimă instanţă arbitrară, dintre bine şi rău – este de natură să dezbine.” Ce nu este, probabil, de natură să dezbine este amoralitatea ori imoralitatea, nu? A include ori a da prioritate absolută perspectivei morale în orice demers constituie o naivitate. Dar a exclude permanent perspectiva morală din orice demers politic şi social este o crimă.

În viziunea analistului, o categorie importantă de vinovaţi pentru troika dezbinare, divagare, defazare  este cea constituită din acei disidenţi loviţi de o “inadaptabilitate la orice tip de ordine (şi azi tot ‘disidenţi’ sunt punând incapacitatea lor de integrare pe seama societăţii.)” Iată-ne în 2006 exact unde eram imediat după Piaţa Universităţii.

Deci, nu complotiştilor de palat le datorăm dezastrele sociale de azi, ci inadaptabilităţii Doinei Cornea la România – Societate pe acţiuni PDSR; nu parlamentului duduind de securişti, informatori şi propagandişti, ci inapetenţei lui Radu Filipescu pentru oligarhii financiare; nu ‘tehnocraţilor’ produşi de UASCR, Ştefan Gheorghiu ba şi de Şcoala de Securitate de la Băneasa, ci inadaptabililor Dan Petrescu, Viorel Padina ori Gheorghe Braşoveanu; nu regimentelor de navetişti politici (dimineaţa pedeserişti, la prânz – pedişti, după amiaza ţărănişti, iar spre seară din nou pedişti ori liberali cu înclinaţii umanisto-conservatoare), ci decenţei unor Ionel Cană, Vasile Paraschiv, Marian Celac ori Gabriel Andreescu.

A te fi opus dictaturii comuniste nu te califică automat pentru un rol de frunte în societatea post-comunistă. Dar convingerea arogantă a foştilor trepăduşi de stat şi de partid că mai ales ei sunt cei ce pot integra România în Europa şi în restul lumii, iar ceilalţi sunt doar vinovaţi pentru dezbinarea, divagarea şi defazarea ce încetinesc acest proces este grotescă.

III. Replierea, reşaparea  şi reanimarea 

Cum pot fi diminuate dezbinarea, divagarea şi defazarea ce ţin pe loc România? Analistul oferă reţete ce-i pot pune pe gânduri chiar şi pe cei dispuşi să-i dea credit. Referindu-se la condiţiile în care operează societatea, mesajul analistului este  “soluţia ultimă îmi pare a fi reconcilierea.”

Interesant, dar nu prin noutate, ci prin consecvenţă. Prin tipul de  soluţie ce a fost sugerat de la bun început de autorii loviturii de palat şi de camarila organizată în jurul lor: “evitând dezbinarea şi divagarea pe teme legate de trecut.” Aşa ne întoarcem la imoralitatea excluderii perspectivei morale dintr-un proces politico-social.

Pentru a intra în lume, tot ce are de făcut România este să şteargă cu buretele orice “amintiri neplăcute”, cum le numeşte un analist de aceeaşi sorginte cu cel comentat aici. Fleacuri precum Gherla, Aiud, Canal, beciurile şi dulapul de bătut din Rahova, plutoanele de execuţie, înscenările judiciare, exproprierile, înfometarea, teroare ideologică, polţia politică trebuie scoase din discuţie. De ce? Cauzează reconcilierii.

“Un proces în care condamnarea este ştiută de la început este o farsă.” Interesant. Inclusiv procesul de la Târgovişte? Dacă da, de ce li s-a adăugat, cu grăbire, analistul celor cu farsa? “După cum tot farsă este procesul organizat de călăi.” Da? Interesant. Atunci, de ce li s-a alăturat după 1989 analistul celor ce-i demascau pe ţărănişti şi liberali? Probabil, tot de dragul reconcilierii.

“Un proces în care judecă victimile este, însă, o farsă.” Nici o grijă. Ajunşi la putere, cei ce se considerau reprezentanţi ai victimelor comunismului s-au mâncat între ei şi au adus în fruntea guvernului un personaj hilar şi, după anumite informaţii, uşurel informator al Securităţii. O reconciliere mai profundă nici că se putea!

Dar ce îl doare, cu adevărat, pe analistul nostru rămâne altceva: “Un proces al comunismului este necesar tocmai spre a stabili caracterul vinovăţiilor şi a le ierarhiza. El este altceva decât procesul comuniştilor şi decât condamnarea comunismului.” Deci, dacă pe vremuri o semnam şi o dădeam anonimă, azi suntem liberi să judecăm, dar nu se cuvine să condamnăm. De ce? De dragul reconcilierii.

În fapt, spre a avea vreo semnificaţie şi a se dovedi durabilă, o reconciliere precum cea în discuţie nu poate fi oferită de călăi ori de urmaşii lor ideologici. Ea trebuie să vină din partea victimelor. Cei care, în decembrie 1989, au scos “prostimea” “la revoluţie”, au încercat impunerea unei reconcilieri prin dictat. Şi dictatul este tot la ce se pricep. Ba nu, greşesc – se pricep şi la diversiune.

Aşa cum am mai spus, dezbinarea, divagarea şi defazarea există. Dar mai există şi o altă treime, nici ea tocmai sfântă – replierea, reşaparea şi reanimarea. Ea a controlat schimbarea. Mi s-a reproşat cândva că, foarte curând după decembrie 1989, am scris “Mă tem că, în decembrie 1989, românii au ieşit din casă revoltaţi, au ajuns în stradă revoluţionari şi au intrat în istorie fraieri.” Analiza la care m-am referit nu-mi dă motive să cred că m-am înşelat. Dimpotrivă.

Dacă proiectele în care au încremenit unii sunt dezbinarea, divagarea şi defazarea, distinşi analişti şi actori politici sunt încremeniţi în proiectul “Fă-mă, măi dragă, şi parlamentar european.” Cum altfel? Ne-am cunoscut la complot, ne-am luat la revoluţie, ne revedem la Bruxelles.

Revenind la chestiune, adică la România, cine e de vină? Cred că băieţii de la Fără Zahăr au dat un răspuns aproape corect: “Vinovată-i România,/De vină este ţărişoara meaaa!”

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in