Confuzia națională: Intelectualul

Photo-blog-71-150x1501Cea mai confuză noțiune postdecembristă rămâne aceea de intelectual.

Poftim: “Mă consider și eu o intelectuală pentru că am terminat și eu o facultate, am făcut un master.” (Elena Băsescu)

Bravos, națiune! Numai succesuri.

Confuzia a început imediat după decembrie 1989.

La un moment dat, dl Radu Câmpeanu avea să se arate iritat de numărul prea mare al intelectualilor intrați în politică și le recomanda acestora să-și vadă de treburile lor, căci de treburile politicii avea cine să se ocupe. Exemplu elocvent – propunerea președintelui PNL ca Regele Mihai să candideze la funcția de președinte al Românie.

A împăca și capra, și varza este o pricepere în care unii au tradiții istorice.

Neînțelegerea, care s-a eternizat, a fost declanșată de faptul că prin intelectuali, cei iritați de prezența acestora în viața politică înțeleg mai ales scriitorii, istoricii, filozofii, criticii de artă, medicii, sociologii, muzicienii etc, adică oameni  din zodia “umanioarelor”.

Liceul anilor ’60 ne împărțea în două secții – real (unde în ultimele clase mergeau elevii buni la matematică, chimie, fizică etc,) și uman (unde mergeau cei interesați mai degrabă de literatură, istorie, muzică, desen, arhitectură etc.).

“Intelectualitatea tehnică” – cum au fost numiți, în multe și însuflețitoare cuvântări “de stat și de partid”, inginerii, arhitecții, economiștii, fizicienii, chimiștii etc. – pare mai agreată de politicienii români decât intelectualii umaniști, drept pentru care, când “tehnicii” sunt aduși în guverne, comisii, comitete și alte celule ale “salvării naționale” li se spune tehnocrați. 

Politicienii sunt cu atât mai ridicoli, când ironizează intelectualii, cu cât nici ei nu sunt cu toți cizmari, matrițeri, forjori, ciobani, tinichigii sau vatmani. În graba de a fi luați drept ce nu sunt – oameni politici -, uită că, “la bază”, sunt și unii dintre ei intelectuali.

Există puzderii de politicieni, oameni politici sunt infint mai puțini.

Nemulțumirea provocată unor intelectuali de rezultatele congresului PMP a declanșat nu doar drame și dramolete, incriminări și recriminări, regrete amare și confesiuni neașteptate, ci și multe comentarii, analize și prognoze semnate de oameni de presă. Un text care trebuie citit este cel al dlui Horia Pană, Intelectualii între politică și oglinda fermecată, aici, publicat pe blogul Politica în pioneze.

Un alt comentariu care merită citit este cel semnat aici de dl Dan Tăpălagă, Oportuniști și reformiști, în care autorul  semnalează, cu bună dreptate, cel puțin două lucruri care nu pot fi omise dintr-o analiză corectă a prestației intelectualilor, cu accent pe cei  numiți “intelectualii lui Băsescu”:

a) “Intelectualii din politica românească nu sunt toți atât de fățarnici, de mititei la caracter. Gradele lor de oportunism, egoism sau eficiență arată foarte diferit.”

b) “A topi totul într-o pastă gri, murdară, nu ne ajută să înțelegem fenomenul implicării intelectualilor în complicata lume politică.”

35 LIMBI

E greu să nu fii de acord cu multe constatări ale dlui Tăpălagă, dar e imposibil să iei în serios altele.

Din paragraful dedicat dlui Traian Radu Ungureanu e greu să nu fii de acord cu portretul oportunistului  (“Traian Ungureanu, de la PDL, a rămas lângă Blaga tot din oportunism și calcul personal”) sau cu prognoza privind moștenirea politică pe care o va lăsa măscăriciul ambulant (“Ca politician, nu va lăsa nici el mare lucru în urma lui”), dar este imposibil să vezi în mercenarul TRU un “gânditor absolut seducător în scris și viziune”.

Singura “viziune” (“liberală”, cumva? “libertariană”, cumva?) a personajului cu pricina a fost șarlatania de a încasa, simultan, două salarii – unul de la Cotidianul, pentru că îi glorifica în paginile ziarului pe dl Băsescu și partidul său, și altul de la PDL, al cărui agent, de altfel prost acoperit, era în paginile ziarului. Cu adevărat “seducător”. La fel ca belfereala europarlamentară pe banii “pulimii”.

Nu sunt convins că dl Tăpălagă are dreptate lăsându-ne să înțelegem că dnii Teodor Baconschi și Cristian Preda sunt cei mai blamabili oportuniști dintre “intelectualii lui Băsescu”. Mă mai gândesc.

Oprindu-se la oprobriul nemeritat de care au avut parte intelectualii intrați în politică, dl Tăpălagă scrie, nu cu puțină dreptate: “Câțiva s-au dedicat binelui public și au rămas consecvenți în ciuda compromisurilor făcute pentru a rămâne în politică, locul de unde, până la urmă, pot face ceva pentru ceilalți.”

Pentru a exemplifica ura de care s-au bucurat intelectuali care și-au făcut datoria în chip strălucit în instituțiile care le-au fost date pe mână, dl Tăpălagă îl alege pe dl Horia-Roman Patapievici:

“Însă marele exemplu de intelectual eficient târât în mocirla politică fără voia sa rămâne Horia Roman Patapievici.”/…/ “Vrând-nevrând, HRP ‘a intrat în politică’ deoarece l-a târât pe tărâmul ei sulfuros un val de minciuni, una mai sordidă decât alta: că ar fi intelectualul lui Basescu, sinecurist, antiroman, defăimător de țară, detractorul lui Eminescu, plus valuri de invective și scuipați, uneori la propriu.”

Că tratamentul de care s-a bucurat, deseori, dl Patapievici a fost irațional este adevărat, dar că e vorba de un intelectual care a fost “târât în mocirla politică” (de alții) sau că ar fi “intrat în politcă” mai mult nevrând decât vrând este o enormitate.

Oricâte porcării i s-au făcut, oricâte orori i s-au pus în cârcă, oricâte invective murdare și scuipați l-au avut drept țintă, nimic nu l-a putut târî în mocirla politicii pe dl Patapievici mai ușor decât s-a târât de unul singur prin halucinantul episod al unei pretinse înregistrări video în care candidatul Mircea Geoană ar fi fost beneficiarul unei partide de sex oral. Isterizarea discursului public se răzbună pe designerii acestui tip de “comunicare”.

Dacă dl Tăpălagă scrie “Patapievici a îndurat, din acest punct de vedere, un destin de martir”, atunci se cuvine să spunem “adevărul” până la capăt: “în timpul acesta, Doina Cornea a fost dorlotata securiștilor vechi și noi, iar Monseniorul Vladimir Ghika a fost cel mai mare profitor din istoria României.” Chiar nu ne mai interesează proprietatea cuvintelor?

Marcând diferențele specifice dintre “intelectualii lui Băsescu”, dl Tăpălagă nu evită să menționeze și numitorul comun: “Un singur lucru îi unește cu adevărat – puțini au avut curajul să se raporteze critic la Traian Băsescu, până și atunci când unele dintre alegerile sale politice s-au dovedit a fi erori inacceptabile.”

Evident că dl Patapievici nu este nici defăimător de țară, nici antiromân, nici detractorul lui Eminescu. Spre cinstea sa, s-a raportat critic la țara pe care o iubește și căreia îi vrea binele, la românii care suntem, și la ce nu poate fi considerată gloria gândirii politice a poetului național, chiar dacă, uneori, a făcut-o în termeni mai abrazivi decât suportă patriotismul nostru “semănătorist”.

Întrebarea este: cum de găsește cineva resursele de onoare de a se raporta critic la un popor, dar nu găsește nici un dram de curaj să se raporteze critic la un om, fie el și Traian Băsescu, în al cărui proiect politic crede și ale cărui merite nu pot fi negate?

Răspunsul ar putea fi că un popor e aproape o “abstracțiune” în raport cu un om politic în viață, foarte puternic, cu un temperament viforos și un comportament deseori imprevizibil.

36 jpeg

Numai că un intelectual lipsit de spirit critic este o contradicție în termeni. Un intelectual care își folosește spiritul critic în chip foarte selectiv devine întotdeauna vulnerabil moral. De aceea, nu e de mirare că unde dl Tăpălagă numește lipsa curajului unora “de a se raporta critic la Traian Băsescu, până și atunci când unele dintre alegerile sale politice s-au dovedit a fi erori inacceptabile” aveam de-a face cu un eufemism foarte diplomatic pentru un diagnostic mult mai frust pus unei îndeletniciri cu tradiție foarte solidă – “pupincurismul”.

Unii dintre cei nemulțumiți — intelectuali, dar nu numai ei — de cum înțelege dl Traian Băsescu să-și aranjeze moștenirea politică lasă să se înțeleagă că președintele este un nerecunoscător, un om totdeauna pus pe luat și niciodată gata să și dea. He’s a taker not a giver. O legendă de doi bani, ivită din frustrare.

Traian Băsescu a dat foarte mult celor care i-au stat aproape – posturi de prim-miniștri, miniștri, secretari de stat, șefi de agenții, președinți și directori de institute și instituții, poziții de ambasadori, locuri de parlamentari și europarlamentari, conduceri de comisii și comitete etc. A umplut țara de generali și a atârnat de piepturile multora kilograme de decorații.

Dacă cei cărora le-a dat, în repetate rânduri, decorații și ordine de tot felul li s-ar cere să și le atârne pe piept și să iasă, “la țol festiv “, pe Calea Victoriei, mulți dintre ei ar merge exact în poziția în care și-au câștigat aceste tinichele: îndoiți din șale.

Și asta nu este problema lui Traian Băsescu. Este problema beneficiarilor recunoștinței sale.

dt_signature2-e1270748737227[1]

 

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist