Complicitatea – mod de existenţă

România de astăzi este în bună măsură România de ieri. Întrebarea rămâne cum să nu devină şi România de mâine. Liantul, până acum incasabil, dintre cele trei Românii este complicitatea. De fiecare dată când s-a încercat, fie şi timid, spargerea acestei temelii, ceva a blocat paşii următori. Cine se ascunde în spatele acestui ceva.

Fiecare din noi poate veni cu liste de nume – mai plauzibile ori mai puţin plauzibile. Oricum ne-am uita la aceste liste, numele oricui am dori, neapărat, să-l vedem pe ele şi numele oricui am dori, cu disperare, să nu apară pe ele, numele generic rămâne – Complicitatea.

În anii dictaturii, ne-am administrat stângaci bruma de curaj; cu patologică resemnare – teama; cu pesimism bolnăvicios – speranţele; cu ineficienţă – şansele. Nu cred că după 1989 ne-am dovedit manageri mai pricepuţi. Ne-am administrat entuziasmul cu orbire; deziluziile – cu acreală; opţiunile politice – cu “Dă-i în mă-sa, toţi sunt la fel!”; obligaţiile cetăţeneşti – cu nepăsare; prieteniile – cu indulgenţă vinovată; duşmăniile – cu patimă nestăvilită. Aşa am consolidat, încă o dată, Complicitatea.

Dorim şi avem dreptul să aflăm cine şi cum s-a pus în slujba răului. Suntem extrem de îndârjiţi, pentru că timp de două decenii s-a făcut tot ce a fost posibil ca urmele să fie şterse iar accesul nostru la adevăr să fie atât de limitat, încât să devină, practic, irelevant. Probele ni se oferă cu ţârâita, bine pieptănate, abil direcţionate şi cu un potenţial uriaş de a ne întuneca judecata.  Dacă ne livrăm necondiţionat acestui demers, riscăm să devenim, încă o dată, parte a Complicităţii.

Cazul Adrian Marino este o hârtie de turnesol. Dacă nu astăzi, când suntem prea înfierbântaţi, dar mâine, când raţiunea va prevala asupra impulsului, s-ar putea să înţelegem cât de uşor poţi deveni complice – indiferent la care capăt al hârtiei te-ai afla.

Am citit Viaţa unui om singur. Sunt memorii care dau de gândit. Nu doar despre cei portretizaţi de memorialist dar şi despre Adrian Marino. Există în ea multe pagini nedrepte, foarte nedrepte, excesiv de nedrepte. La citirea lor, unii dintre noi pot fi surprinşi, foarte surprinşi, bulversaţi. Şi au tot dreptul să o spună. Ce nu cred că e bine este să mimăm surprinderea. Dacă o facem, devenim complici cu exact ceea ce blamăm în aceste pagini. Editorul cărţii, Silviu Lupescu, are dreptate: “Marino nu a fost comod nici în timpul vieţii, s-a mai războit cu vârfurile noastre culturale. Părerile lui despre oamenii de cultură erau bine-cunoscute, nu sunt o revelaţie în carte.”

Silviu Lupescu are dreptate şi când adaugă “Marino nu poate fi combătut decât printr-o altă carte”. Nu în sensul că sensibilitatea noastră ultragiată de nedreptăţile făcute de Adrian Marino în paginile unei cărţi de memorialistică ne-ar obliga să-i răspundem cu o carte, ci în sensul că trebuie să nu-i răspundem cu “Aşa-mi trebuie, dacă stau de vorbă cu o tebecistă!” Mai ales că tuberculoza la care ne referim este o colaborare cu Securitatea. Dacă nu ţinem cont de cum răspundem, iarăşi devenim parte a complicităţii.

Până în acest moment, eu, unul, nu am aflat de existenţa unei poziţii oficiale a CNSAS-ului, nu am ştire despre existenţa  unui document care să confirme, prin vocea unei instituţii acreditate să de asemenea informaţii, că Adrian Marino a fost informator al Securităţii. Prin asta nu vreau să spun că exclud orice posibiliate ca într-o zi acuzaţiile ce i se aduc azi lui Adrian Marino să fie probate.  Cred, însă, că într-un stat cu adevărat de drept, probele trebuie să fie prezentate simultan cu formularea acuzaţiilor. Altfel, devenim, încă o dată, complici cu ce blamăm.

Citesc: “Nimeni nu mai poate cere acum verificarea trecutului său (este vorba despre trecutul lui Adrian Marino, nota mea, dt), iar o eventuală deconspirare ţine pur şi simplu de hazard. Mai precis, deconspirarea s-ar putea produce doar dacă cineva îl găseşte ca informator în dosarul său şi cere CNSAS să i se spună cine se ascunde în spatele numelui conspirativ.

O altă posibilitate este aceea ca el să fie identificat de un cercetător în arhivele CNSAS în dosarele al căror titular poate fi sau în dosarele colective dedicate mediului literar.”

Această informaţie dată de Simona Chiţan şi Mirela Corlăţan în Evenimentul zilei este probabil exactă. Înţeleg frustrarea de a nu putea clarifica, imediat, subiectul în cauză dar a substitui mecanismul legal de dobândire şi consultare a informaţiei cu scurgeri de informaţii ne face, încă o dată, complici cu ce blamăm.

Documentele care există şi pot fi văzute au fost consultate şi de Gabriel Andreescu, şi de Mirela Corlăţan.  Cei doi au ajuns la concluzii diametral opuse – Gabriel Andreescu afirmă că nu există nici un document care să ateste calitatea de informator a lui Adrian Marino, Mirela Corlăţan afirmă că Adrian Marino a fost informator al Securităţii. Gabriel Andreescu a dat argumente, Mirela Corlăţan ne-a împărtăşit opiniile sale.

A te întreba care dintre ei şi de ce are mai multă credibilitate – Gabriel Andreescu sau Mirela Corlăţan – nu e un demers potrivit. Dar cred că există o întrebare potrivită pe care ar trebui să şi-o pună cei care vor să creadă, fie şi în lipsa dovezilor irefutabile, că Adrian Marino a fost informatorul Securităţii: care ar putea fi interesul uneia dintre victimele Securităţii, Gabriel Andreescu  (om scăpat cu viaţă poate doar graţie acelui decembrie 1989), să acopere activitatea unui informator al Securităţii? Dacă nu gândim coerent, riscăm să devenim, încă o dată, complici cu ce blamăm.

O dedicaţie a lui Adrian Marino pusă pe o carte oferită lui Dumitru Popescu şi afirmaţia că Marino “a făcut el însuşi compromisuri în comunism şi nu are dreptul moral de a-l judeca pe Noica”, faţă de care „s-ar fi gudurat, înainte de moartea acestuia”, chiar dacă ar fi riguros exacte, nu pot constitui dovezi peremptorii că Adraian Marino a fost şi informator al Securităţii. De altfel, o asemenea acuzaţie nici nu a fost formulată deschis de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, pomeniți de autoarele articolului din Evenimentul zilei. Folosind o asemenea tactică, devenim, încă o dată, complici cu ce blamăm.

Nu ştiu cât de voluminoase sunt dosarele de urmărire informativă ale celor ce îl demască azi pe Adrian Marino drept informator al Securităţii. Nu ştiu cum se descurcă ei confruntaţi cu mizeria pe care o găsesc în propriile dosare. Pot mărturisi însă că, la un an de când am citit primele pagini ce mi s-au pus la dispoziţie din dosarul meu de Securitate, continuu să descopăr cât de încurcat este hăţişul unor asemenea informaţii. Chiar şi acolo unde în dosar există nu doar dovezi de necontestat dar şi deconspirarea oficială a informatorilor, am ezitat o vreme înainte de a da pe acest blog numele unor colaboratori ai Securității. Dintre toate argumentele pe care le aduc în acest text că putem deveni foarte uşor complici cu lucrurile pe care le blamăm, cel mai puternic îmi este oferit chiar de citirea propriului dosar de Securitate.

Pot confirma și temerile celor ce afirmă că, nici măcar având acces la asemenea dosare, nu poţi fi sigur că nu au fost substanţial periate.  Un exemplu. În paginile celor două dosare ale mele – cel de urmărire informativă, (DUI, nr. 233433) şi cel de Acţiune informativă individuală (nr. 487040, provenit de la SIE), nu apare, nici măcar o singură dată, cel ce pare a fi fost unul din cei mai activi şi murdari informatori ai Securităţii – “Someşan”. În schimb, în volumul Operaţiunile Meliţa şi Eterul, Mihai Pelin citează şi comentează ce a raportat Securităţii  “Someşan”, în legătură cu mine, la 16 iuliue, 1983, proaspăt întors dintr-o misiune la München. Evident, cineva mi-l acunde pe  “Someşan”. Nu există, după ştiinţa mea, o deconspirare oficială a lui “Someşan”, dar infamul informator este identificat pe un blog personal. Pe de-o parte, îmi spun: o merită din plin. Pe de altă parte, sunt convins că substituindu-ne instituţiilor, riscăm să devenim complici, încă o dată, cu ce blamăm. Traficul de informaţii nu este parte a soluţiei. Este parte a problemei.

Mă întorc de unde am plecat – România de ieri, de azi şi de mâine. Ele nu există independent una de celelalte. Cea de mâine nu poate arăta mai bine decât cea de azi ori decât cea de ieri, atâta vreme cât complicitatea – voită ori involuntară – constituie numitorul lor comun. Dacă astăzi vom continua să analizăm şi să administrăm anapoda moştenirea otrăvită a trecutului, ziua de mâine nu are cum fi mai bună. Până şi simulacrul statului de drept care este astăzi România se poate prăbuşi, dar nu spre a face loc statului de drept, ci unui haos ce va încorona nefericita moştenire.

În ediţia sa de vineri, 7 august, 2009, Adevărul a publicat o discuţie cu titlul “Andrei Pleşu: N-am să mai apuc un alt chip al acestei ţări”. Este un Andrei Pleşu extraordinar, de zile mari. La întrebarea “Se mai poate închide total trecutul?”, Andrei Pleşu, fost membru al CNSAS, răspunde astfel:

“Dar mai e el cu adevărat <deschis> pentru cineva? Mai vrea cineva, cu adevărat, să se confrunte cu tabloul întreg al trecutului? În cartea unui fost şef al serviciilor secrete din Franţa e povestit următorul episod. Autorul i-a spus lui De Gaulle, la un moment dat: <Să ştiţi că am în subsol toate dosarele Rezistenţei franceze şi ale colaboraţioniştilor. Ce facem cu ele?> Şi De Gaulle a întrebat: <Dumneata ce părere ai?> <Eu sunt de părere că astea cu colaboraţionalismul să nu le deschidem.> <Dar de ce, ce e acolo?>  <La France, domnule general!> Contează şi proporţia. Mă întreb dacă la noi se poate spune asta despre colaborarea naţională cu regimul totalitar.”

Şi eu cred că oamenii de vârsta lui Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu și a mea nu vor apuca să vadă alt chip al acestei ţări. Sper însă ca Mirela Corlăţan, Simona Chiţan şi atâţia alţii îşi vor construi şansa de a vedea un alt chip al României. Când vorbim despre trecut, vorbim implicit (şi) de viitor. Cum ne aşternem, aşa vom dormi. Trecutul nu este o fiară ucisă, este doar una ce hibernează. Ajutată să se trezească mai puternică decât era când s-a dus să se culce, fiara va fi de neoprit.

În 1994, Nelson Mandela spunea: “No one truly knows a nation until one has been inside its jails. A nation should not be judged by how it treats its highest citizens, but it’s lowest ones.” 

Timp de 8 ani, Adrian Marino a văzut, din măruntaiele lor, unele din cele mai cumplite puşcării ale României. Apoi, a petrecut ani lungi în domiciliu forţat. A fost redus la unul dintre the lowest ones.

Când marea tragedie a vieţii altora a fost de a nu fi fost ajutaţi să devină din mici propagandişti comunişti unii dintre the highest ones sau de a nu fi copilărit chiar pe Bulevardul Primăverii, ci doar la o aruncătură de băț de perimetrul zero, iar astăzi acuză, fără dovezi elocvente, oameni care au trecut prin ce a trecut Adrian Marino, cred că e nevoie de cel puţin un apel la bun simţ, raţiune şi reflecţie.

Opera nu salvează omul iar complicitatea face din om, neom. Iată o unitate de măsură pe care propun să o folosim – și când este vorba de Adrian Marino, și când este vorba despre cei care îl acuză, și, mai ales, când este vorba despre noi înșine.

Dacă nu suntem capabili de un asemenea efort, înseamnă că oricine suntem și orice spunem, mantra noastră zilnică este “Tatăl nostru Carele ești în ceruri, Complicitatea noastră cea de  toate zilele dă-ne-o nouă astăzi…”

 

 

 

 

 

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist