Clarificare

Interviul pe care i l-am acordat domnului Vlad Stoicescu pentru ziarul Evenimentul zilei a stârnit reacţii dintre cele mai diferite. O categorie de mesaje pe care le-am primit lasă să se înţeleagă că aş fi avut ceva de-a face cu înlocuirea versiunii iniţial folosite on line cu una (cea de găsit acum pe site-ul ziarului) substanţial “periată “.

Repet, nu am fost implicat în nici un fel în această decizie şi nici nu doresc să cer conducerii Evenimentului zilei vreo explicaţie în legătură cu înlocuirera subită pe care a operat-o. Politica editorială a unei publicaţii este privilegiul conducerii ei, cartea ei de vizită.

Cum unul dintre participanţii discuţiilor pe acest blog a salvat şi mi-a trimis versiunea inţial postată de Evenimentul zilei, o repostez aici în ideea că astfel se poate vedea că nu exista nimic  în această versiune a interviului care să nu apară în ceea ce am postat ieri pe acest blog cu menţiunea că era vorba de textul integral al discuţiei purtate cu domnul Vlad Stoicescu. Ce apărea în plus în materialul iniţial din Evenimentul zilei erau declaraţiile unor oameni contactaţi de ziar (de pildă, domnul Ion Cristoiu), citate din documente aflate în dosarul meu de urmărire informativă etc.

Ce nu apare în repostarea de faţă sunt imaginile — fotografii, facsimile etc.

Şi cu asta, oricine este liber să compare cele două versiuni folosite de Evenimentul zilei, căruia îi mulţumesc (ca şi domnului Vlad Stoicescu) încă o dată pentru interesul manifestat faţă de apariţia volumului Eu, fiul lor, apărut la Editura Polirom.

 

 

  • Joi, 09 Septembrie 2010. 31 vizualizări, 0 comentarii, 0 voturi

Dorin Tudoran, mesaj către lichele: “Linişte uşoară, domnilor!”

Autor:  Vlad Stoicescu

Într-un dialog amplu purtat cu “Evenimentul zilei”, Dorin Tudoran vorbeşte despre delatorii-prieteni, nu evită “cazul foarte delicat” Adrian Păunescu, rememorează cei nouă ani pierduţi în hăţişul represiv al României ceauşiste şi admite relaţia dificilă cu o ţară al cărei “dulce popor” pendulează între Avram Iancu şi Dinu Păturică.

Sursa: Agerpres

EVZ a scris ieri despre cea mai fierbinte lansare de carte a Editurii Polirom, volumul “Eu, fiul lor”, care reuneşte o selecţie de documente din dosarul de urmărire informativă al lui Dorin Tudoran. Acesta a fost deschis de Securitate în 1976 şi parţial închis în 1985, odată cu emigrarea poetului în SUA.

Şapte turnători, din totalul celor 34 care oferă informaţii despre “obiectivul Tudorache”, au fost deconspiraţi. Printre ei, Mihai Botez, fost ambasador al Romaniei la ONU şi Washington, sau Andrei Brezianu, directorul secţiei de limba română de la Vocea Americii între 1991 şi 2001.

Dorin Tudoran vorbeşte într-un interviu amplu acordat EVZ despre aceste cazuri şi despre o istorie care i-a răpit, în ultimă instanţă, viaţa.

EVZ: După lectura sutelor de pagini scrise cu peniţa Securităţii despre dumneavoastră, prima întrebare nu poate fi decât aceasta: cine sunteţi, domnule Tudoran?
Dorin Tudoran: Cred că sunt un om care a încercat să rămână întreg. Şi atunci când se afla în inima unei neomenii infernale şi după ce a reuşit să iasă de sub chingile ei administrative. Sunt un om care şi-a impus să accepte că, după pierderea ţării, ceea ce fusese până atunci raţiunea sa de a fi, scrisul, va deveni o condiţie alternativă. Când am părăsit România, am declarat că viaţa mea de scriitor profesionist încetase. Mulţi au crezut că mă alint. Măcar unii s-au convins că ştiam ce spun.

În prima notă informativă scrisă despre “obiectivul Tudorache”, în mai 1976, citesc despre un poet talentat cu “unele manifestări ostile privind libertatea de creaţie”. Într-una dintre ultimele, din martie 1985, am în faţă un personaj “profund duşmănos, virulent, provocator”. Dincolo de cele 18 volume ale dosarului, ce se află între aceste două borne?
O radicalizare. Mai întâi a propriei conştiinţe, apoi a reacţiei faţă de alcătuirea monstruoasă a felului în care am fost obligaţi să existăm. De fapt, a felului în care ne-am autoeducat să ne prefacem că trăim. Noi nu am trăit, noi am supravieţuit. Când a venit timpul să trăim, mulţi dintre noi au mari probleme de acomodare cu normalitatea. Dacă mă gândesc bine, o asemenea aventură, radicalizarea, a fost “foaia de parcurs” a celor care au hotărât, la un moment dat, să se opună dictaturii. Foarte puţini s-au născut opozanţi, chiar dacă aşa se declară.

În cazul dumneavoastră, cât de scurt a fost drumul de la poziţia contestatarului de pe baricade literare la cea a disidentului?
Depinde cine şi de unde se uită la acest drum. Sunt oameni care mă cunosc de o viaţă şi îşi amintesc că am avut mereu probleme cu felul în care era alcătuită lumea. Un fost coleg de-al meu scria, imediat după 1989, cum discutau între ei colegii mei de atunci, citând dintr-un om care mi-a fost foarte drag, regretatul prozator satiric Eugen Seceleanu. Eugen le spunea: “Din cauza nebunului ăsta de Dorin, într-o zi ne saltă ăştia pe toţi”.

Alţii îmi amintesc de actele mele de nesupunere din armată, ba chiar din liceu. O astfel de evaluare îmi aduce aminte de un scriitor căruia îi lipseau nişte ani pentru a se putea pensiona. A hotărât să treacă la anii de vechime ca profesionist al scrisului până şi perioada în care debutase, copil fiind, în “Luminiţa” ori “Arici-pogonici”. Este o aritmetică dubioasă. Dacă aş fi practicat-o, aş fi ieşit la pensie, ca disident de profesie, foarte timpuriu. Or, eu mai am nişte decenii până la o astfel de pensionare.

Pe de altă parte, există şi eforturile concertate de a arunca în derizoriu actele de rezistenţă. Discursul acestei ticăloşii organizate este: “Lasă, domne’, ştim noi cum a fost cu Icsulescu ăsta. A dus-o bine şi când s-a plictisit de bine, a început să se dea drept dissident. Un securist nenorocit!”.

Vă referiţi la cineva anume? Ştiu că aţi avut în 2006 o polemică pe această temă cu Ion Cristoiu, care insinua că disidenţa lui Dorin Tudoran ar fi fost fabricată de Securitate.
Este impropriu spus că am avut o “polemică” cu domnia sa. Polemica presupune argumente, fair-play, bună credinţă, dovezi şi o bună memorie. Nu cred că domnul Cristoiu a dovedit faţă de mine aşa ceva. În ce mă priveşte, contabilitatea este simplă. La 29 august 2006, domnul Cristoiu publică în “Jurnalul naţional” un editorial în care afirmă că habar nu avea ce făcusem înainte de 1989 si lansează ideea fabricării de către Securitate a unor disidenţi, pripăşiţi pe la posturi de radio străine şi care acum vorbesc cam mult în presă. Şi cere desecretizarea dosarelor tuturor disidenţilor.

Dacă timp de 16-17 ani nu am fost interesat să-mi recuperez dosarul de Securitate, acuzaţia sa murdară m-a determinat să-l caut. Aşa cum eram sigur, documente din dosar confirmă afirmaţiile mele şi dovedesc că domnul Cristoiu nu doar că ştia ce făceam pe vremea când era mare mahăr de presă, dar era şi iritat de blândeţea cu care eram tratat de organele de represiune.

  • În dosarul de urmărire informativă al lui Dorin Tudoran, numele lui Ion Cristoiu apare în trei rânduri: în două note informative întocmite pe baza delaţiunilor surselor Securităţii şi într-un raport de circulaţie internă al instituţiei, menit să înregistreze “reacţiile scriitorilor” cu privire la disidenţa lui “Tudorache”. Toate, scrise în aprilie 1983. Din informaţiile vehiculate de Securitate, transpare un Ion Cristoiu plasat în tabăra proletcultistă, militând pentru pedepsirea lui Tudoran şi a celor care îi susţineau cauza.
  • Contactat de EVZ pentru a clarifica acest episod, Ion Cristoiu a declarat că prezenţa sa în documentele invocate este explicată de mania birocratică a Securităţii. “În anumite momente era verificată starea de spirit a breslei. În această categorie de acte se înscriu documentele de care vorbiţi. E un document tipic birocraţiei comuniste, cu o parte pozitivă, care înfierează activitatea lui Dorin Tudoran, şi o parte negativă, consemnând reacţiile scriitorilor care îl susţineau. Domnul Tudoran şi alţii au interpretat acest document ca pe o delaţiune. Nu este aşa ceva. Eu nu eram membru al Uniunii Scriitorilor, m-au trecut acolo doar ca să mai fie o voce alături de cele ale grupării proletcultiste. Dacă îi foloseau doar pe Lăncrănjan şi Silvestri, nu aveau greutate, pentru că se ştia că sunt din echipa lui Eugen Barbu. Aşa, m-au trecut şi pe mine. Cei de la Securitate, prin informatorii din redacţie, au consemnat mirarea mea referitoare la faptul că Dorin Tudoran nu-şi dădea demisia din Uniunea Scriitorilor, dacă tot era disident. Uniunea Scriitorilor nu era nici organ liberal, nici ţărănist. Era o instituţie comunistă”, şi-a explicat Ion Cristoiu poziţia.

 

Sursa “Costin” susţinea în aprilie 1983 că Ion Cristoiu doreşte pedepsirea exemplară a lui Dorin Tudoran. Cristoiu subliniază, astăzi, că prezenţa sa în dosarul disidentului este una “de umplutură”.

“STÂLPII” CEAUŞISMULUI

“Păunescu, un scriitor autentic. Vadim, un imitator de mâna a treia”

La Colocviul Naţional de Poezie de la Iaşi, din 1978, Dorin Tudoran susţinea, conform rapoartelor Securităţii: “Peste 30 de ani, Adrian Păunescu va recunoaşte că a greşit”. Mai credeţi încă în remuşcările “stâlpilor” regimului comunist?
Pentru mine, Adrian Păunescu este un caz foarte delicat. Nu am fost doar foarte apropiaţi, încă din studenţie, dar Adrian a jucat un rol determinant în a mă convinge să mă ţin de scris şi în sprijinirea debutului meu editorial. Încet-încet, drumurile noastre s-au despărţit, dar oricât de tensionate au fost relaţiile dintre noi de la un anumit moment încolo, eu nu pot uita, nu pot să nu mărturisesc, că l-am văzut pe Păunescu făcând şi foarte mult bine.

Evident, nu mă încântă să-l văd continuând în eroarea de a susţine că nu a făcut decât lucruri bune pe lumea asta. I-am spus întotdeauna ce am crezut, încă de pe vremea când era linguşit de mulţi din criticii săi vehemenţi de astăzi cam la fel cum îl linguşea el pe Ceauşescu. Dar nici nu mă omor după discursul celor ce n-au făcut niciun bine nimănui, iar acum se ocupă cu vehemenţă de Păunescu.

Când am revenit pentru prima oară în ţară, la începutul lui 1990, spre surprinderea sa, l-am căutat. Mai mult, spre uluirea lui, i-am dat şansa unui lung interviu pentru Vocea Americii. Puţini au înţeles de ce. Cred că nici el nu a înţeles exact. Două erau motivele pentru care i-am oferit acea şansă. In primul rand, am considerat că în decembrie 1989 s-a murit şi pentru ca orice om să aibă dreptul să vorbească.

Chiar şi cei care vorbiseră neîncetat până în 1989, preamărind conducerea luminată a lui Nicolae Ceauşescu?
Da, chiar şi acel Păunescu scuipat şi aproape linşat în faţa porţii Consulatului Statelor Unite din Bucureşti. Pe de alta parte, eu am sperat că va folosi acel prilej pentru a-şi pune şi puţină cenuşă pe cap. Înainte de a face interviul, i-am dat cel mai proaspăt număr al revistei “Agora” pe care o conduceam în Statele Unite. Revista se deschidea cu un editorial al meu, extrem de dur despre… Adrian Păunescu. Practic, spuneam că fusese un porc. I-am spus ‘Citeşte-l şi sună-mă la hotel să-mi spui dacă mai vrei să stăm ori nu de vorbă’.

M-a sunat, era extrem de tulburat de cele citite. Ne-am întâlnit şi am făcut interviul. Cele mai multe din întrebările mele l-au şocat, l-au îndurerat. A răspuns cum a găsit de cuviinţă. Ne-am despărţit şi am ştiut amândoi că, de fapt, ne despărţisem de mult şi pentru totdeauna. Nu l-am mai întâlnit de atunci decât o singură dată.

Nu mi-aţi răspuns, totuşi, la întrebare. Mai credeţi în posibilitatea ca Adrian Păunescu să-şi pună, cum spuneţi, puţină cenuşă în cap?
V-am relatat această istorie spre a ocoli răspunsul direct. Dar trebuie să vi-l dau: există oameni care nu vor recunoaşte nimic din prostiile pe care le-au făcut. Şi prin asta nu mai au nevoie de duşmani. Sunt ei cei mai mari duşmani ai lor.

Dacă, să zicem, România comunistă v-ar fi oferit şansa să-i eliminaţi pe plagiatori, vezi cazul poetului Ion Gheorghe. sau pe literaţii compromişi, de tipul Eugen Barbu, CV Tudor, Adrian Păunescu, aţi mai fi contestat sistemul?
Nu m-am ocupat niciodată cu operaţiuni de eliminare. Le detest. Tot ce am cerut, şi nu am fost singurul, deşi de la un anumit moment am devenit, probabil, cel mai vocal, a fost dreptul de a discuta lucrurile pe faţă. De a discuta cazul lui Ion Gheorghe, poet pe care l-am admirat şi pe care încă îl admir pentru unele din cărţile sale. De a discuta, deci, cu cărţile pe masă: cea personală şi cea din care a furat. A părut prea mult şi s-a trecut la eliminarea mea. Miza nu era Ion Gheorghe, ci o doctrină naţional-comunistă pusă în slujba unei dictaturi ajunsă la nivel de paranoia, doctrină pe care mulţi hotărâseră să o sprijine, să o îmbogăţească, să o reprezinte.

Printre aceşti mulţi, prieteni şi inamici de-ai dumneavoastră, laolaltă…
Eu nu am putut, nu pot nici acum, să pun pe acelaşi raft pe Adrian Păunescu şi pe Corneliu Vadim Tudor. În clipele sale de supremă inspiraţie, cel de-al doilea nu este decât un palid imitator al celui dintâi când scrie foarte prost. În vreme ce Păunescu este un scriitor autentic, Vadim este un imitator de mâna a treia. Există în dosarul meu de Securitate un document dedicat discuţiei dintre mine şi Adrian Păunescu pe acest subiect, în faţă statuii lui Lenin de la fosta Casă a Scânteii. Mă bate gândul să-l public, nu de alta, dar să mai şi zâmbim. Că Păunescu a ales să se pună pe acelaşi raft cu Vadim, este o altă discuţie, una din care, evident nu Vadim iese prost, ci Păunescu. Sincer, o tragedie pe care o regret.

 
Dosarul de urmarire informativă al disidentului Dorin Tudoran conţine aproape zece mii de file, reunite in 18 volume

TUDORAN VERSUS “TUDORACHE”
Sunt parte a unei istorii pe care trebuie să ne-o asumăm, chiar dacă unii dintre ei continuă să pretindă că au fost nişte îngeraşi în slujba binelui şi a patriei. Sunt şi oameni diferiţi, chiar dacă trăgeau la aceeaşi căruţă.

“Detest profund această carte. E un proiect pe care l-am urât”

Maiorul Oniţiu Oprişor, căpitanul Vasile Măieran, coloneii Victor Achim şi Marian Ureche, generalii Iulian Vlad şi Nicolae Pleşiţă, ofiţerii care executau filajul, zecile de semnături fără chip care coordonau “temperarea şi influenţarea obiectivului Tudorache” – Ce sunt toate aceste personaje împreună?

Pe Iulian Vlad nu l-am întâlnit. Din notele de mână şi rezoluţiile aflate în dosarul meu pare a fi fost printre cei mai preocupaţi de prevenirea unor evenimente, şi nu de pedepsire. Asta nu înseamnă că atunci cînd nu am putut fi convins să renunţ la actele mele, Iulian Vlad nu a fost gata să aprobe orice măsură împotriva mea. Nicolae Pleşiţă a fost un troglodit însetat de sânge, o figură emblematic pentru ce a însemnat dictatura respectivă. Chipul său şi un citat din el ar putea fi brandul României de atunci, că tot alergăm după branduri de ţară.

Pe colonelul Victor Achim l-am întâlnit şi nu o singură dată. Ba l-am întîlnit o dată, la cererea mea, chiar şi după 1989. Deşi reprezentam două tabere în război, s-a purtat întotdeauna civilizat. Şi asta nu era mare lucru în comparaţie cu, să zicem, cinismul şefului său, colonelul Ilie Merce sau năucitorul procuror-adjunct al Capitalei, Horia Nelega. E drept, din documente şi din rapoartele anuale ale diviziei din care făcea parte reiese limpede că Victor Achim nu lucra la Securitate pentru a face bine unora ca mine. Naiv cum sunt, cred, în continuare, că uneori a încercat să-mi facă mai puţin rău decât i-ar fi stat la îndemână să-mi facă. Sigur, amintirile altora despre Victor Achim sună altfel.

Carierele postdecembriste ale unor Ureche sau Măieran sunt aiuritoare şi spun mult despre cât de puţin s-au schimbat lucrurile acolo unde era esenţial să se schimbe, despre câtă cârdăşie continuă să facă jocurile în România profundă.

Aveaţi, înainte să vă citiţi propriul dosar, dimensiunea monstruoasă a aparatului Securităţii? Simţeaţi, la vremea respectivă, că sunteţi urmărit, înregistrat, clasat?
Evident că simţeam, dar când ai sub ochi amănuntele parcă tot nu-ţi vine să crezi ce se putea pune în mişcare pentru distrugerea unui om. Unii cred că “diavolul se află în detalii”, alţii că “Dumnezeu se află în detalii”. După ce am citit aceste kilograme de hârtie, cred că monstruosul se află şi el în detalii. Doar detaliul este capabil să-ţi arate dimensiunea reală a unui coşmar.

Apropo de detalii. Dosarul dumneavoastră de urmărire informativă conţine numele a 34 de informatori. Se poate reconstrui o arheologie a trădării? Cine sunt oamenii aceştia?
Da, se poate reconstitui o asemenea deprimantă arheologie. Până acum nu mi-au fost desecretizaţi decât şase informatori. Pe alţii i-am identificat de unul singur, dar nu cred că este corect să le pomenesc numele în lipsa unui document eliberat de o instituţie acreditată să dea un asemenea diagnostic. De fapt, aş prefera să uit toate aceste nume. Cine sunt oameni deveniţi neoameni? Prieteni apropiaţi, duşmani, cunoştinţe, persoane de care habar nu aveam, colegi, oameni de toate felurile. Şi atunci mă gîndeam că spectrul acestor voci era destul de amplu, dar, din nou, detaliul este de natură să te tulbure serios.

V-a şocat să-l găsiţi printre sursele Securităţii pe Mihai Botez?
Şocat este un eufemism. Despre imaginea lui Mihai Botez, aşa cum se alcătuieşte ea din aceste documente, am scris câteva paragrafe într-un text din carte. L-am iubit foarte mult pe Mihai şi nu doresc să păstrez decât imaginea acelui om. Cred că a încercat să păcălească sistemul, deşi ştia că sistemul este infinit mai puternic ca noi. Cred că a vrut să-mi facă întotdeauna bine, nu rău. Orice ar fi, nu mi-l pot scoate din suflet, chiar dacă, cu mult înaintea intrării în posesia acestui dosar otrăvit şi otrăvitor, relaţiile mele cu Mihai s-au estompat. Mă credeţi ori nu, dacă ar fi să o iau de la capăt, nu m-aş codi să mă înhăitez încă o dată cu Mihai. Slăbiciune? Nostalgii gratuite? Nu ştiu. Dar asta simt, asta spun. Mihai Botez îmi lipseşte foarte mult.

Andrei Brezianu? Este unul dintre cei mai prolifici şi “loiali” informatori din dosar.
Cazul domnului Brezianu este un pic mai complicat. Andrei Brezianu nu mi-a fost doar prieten, mi-a fost şi şef la Vocea Americii. Şi, din raţiuni pe care nu doresc să le numesc aici, am hotărât să cer autorităţilor americane să-mi răspundă la câteva întrebări. Nu ştiu dacă sunt simple, dar am certitudinea că sunt întemeiate. Au ştiut, de la domnul Brezianu că a fost informator al Securităţii? Dacă nu au ştiut şi află acum, au ceva de spus? Au de gând să facă ceva? Dacă răspunsul este că au ştiut şi totuşi domnul Brezianu a devenit conducătorul departamentului românesc al Vocii Americii, atunci ne aflăm pe un teritoriu foarte complicat.

În sfârşit, iată o imensă ironie: atunci când am propus Vocii Americii difuzare discuţiei din 1990 cu Adrian Păunescu, Andrei Brezianu a fost mai mult decât reticent. În dosarul meu găsesc nu doar planurile de acţiune întocmite pentru informatorul “DAN”, alias Andrei Brezianu, găsesc şi note olografe în care acesta raportează cum şi-a îndeplint sarcinile. Una dintre ele fiind să răspândească informaţia că Dorin Tudoran este omul Securităţii. Nu am găsit aşa ceva legat de Adrian Păunescu. Mai mult, există un document în care apare cererea lui Păunescu de a fi lăsat să mă ajute, să-mi dea o slujbă şi să fiu recuperat, căci sunt, totuşi, un om de valoare.

Îl face asta mai bun pe Păunescu, comparaţia cu Brezianu?
Nu. Nici vorbă. Vinovăţiile lor sunt diferite, nocivitatea actelor lor este diferită, şi fiecare dintre ei e liber să se pună ori nu de acord cu propria-i conştiinţă. Dacă se simt mulţumiţi cu ce au făcut, linişte uşoară, domnilor!

Dumneavoastră cum vă simţiţi, ştiind că toate aceste nume ies pe piaţă, odată cu volumul “Eu, fiul lor”, publicat de Editura Polirom?
Nu este un secret printre prietenii mei: detest profund această carte. Dar m-aş fi detestat dacă, până la urmă, nu luam hotărârea de a publica aceste 500 de file din cele aproape zece mii. Dacă nu ar fi fost domnul Radu Ioanid, cred că nu aş fi avut niciodată puterea de a finaliza acest proiect pe care l-am urât. Numai o răbdare şi empatie desăvârşite dovedite de domnul Ioanid au făcut ca prelungile mele crize de dezinteres pentru acest proiect să ducă la apariţia acestei colecţii de documente.

La urma urmei, eu sunt doar personajul cărţii. Alcătuitorul şi îngrijitorul volumului este Radu Ioanid. Bănuiesc că până şi autorul postfeţei, domnul Nicolae Manolescu, a fost mai interesat de apariţia acestei cărţi decât am fost eu însumi, deşi îşi începe postfaţa menţionând că i-a făcut rău citirea documentelor.

Închid acest interviu cu un exerciţiu de imaginaţie inutil. Cine aţi fi putut fi, în absenţa lui “Tudorache”?
Curat inutil. Istoria nu se scrie cu exerciţii de imaginaţie, nu operează cu “dacă”. Am scris, în câteva rânduri, despre futilitatea devenită indecentă a acelor demersuri plicticoase care încep cu “dacă am fi avut un Havel”, “dacă am fi avut biserică catolică”, “dacă aşa şi pe dincolo”. Am avut tot ce ne trebuie, dar am lipsit tocmai noi.

În absenţa lui “Tudorache” probabil aş fi fost un tip mai amuzant, ceva mai zâmbitor şi admirând acum un raft de cărţi purtându-mi semnătura. Cu acest “Tudorache” în cârcă, sunt un tip cu totul plicticos, defazat, şi, spun mulţi, rupt de realităţile patriei. Şi asta nu este amuzant deloc. Mă consolez cu faptul că nu sunt altfel decât ceilalţi români.

Din interviuri, cărţi, declaraţii, aparţii la televiziune şi comentarii pe bloguri părem un popor de Avram Iancu. Din felul cum trăim şi acţionăm părem un popor de Gore Pirgu ori Dinu Păturică. Pas de a mai înţelege dulcele popor român. Un popor care nu trebuie înţeles, ci iubit necondiţionat. Asta dacă vrei să te ia în serios. Bag seamă că eu n-am ţinut cu tot dinadinsul să mă ia în serios.

 
1974 – Dorin Tudoran (dreapta), alături de scriitorul Horia Pătraşcu, cu unsprezece ani înainte să se despartă, definitiv, de România.

  •  

Exclusiv

Miercuri, 08 Septembrie 2010. 3018 vizualizări, 53 comentarii, 11 voturi

Patru turnători de lux în siajul obiectivului “Tudorache”

Autor:  Vlad Stoicescu

Andrei “DAN” Brezianu, Mihai “B.M.H.” Botez, Eugen “UDREA” Uricaru sau Mircea “DORIN” Iorgulescu şi-au folosit talentele literare, inspiraţia intelectuală şi capacităţile de disimulare pentru a rotunji istoria dramatică a disidenţei lui Dorin Tudoran. Urmele lor, conspirate sau “în clar”, apar în dosarul de urmărire informativă al disidentului, alintat de Securitate “Tudorache”.

Editura “Polirom” lansează joi volumul “Eu, fiul lor”, o selecţie de documente din dosarul de urmărire informativă al lui Dorin Tudoran, deschis de Securitate în 1976 şi parţial închis în 1985, odată cu emigrarea poetului.

În cele cinci sute de pagini care detaliază traseul unuia dintre cei mai cunoscuţi disidenţi anticomunişti, alintat “Tudorache” de pionii represiunii ceauşiste, sunt de găsit treizeci şi patru de turnători. Cine sunt oamenii deveniţi neoameni? “Prieteni apropiaţi, duşmani, cunoştinţe, persoane de care habar nu aveam, colegi, oameni de toate felurile”, susţine Dorin Tudoran.
Şase persoane au fost deconspirate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), iar a şaptea semnează în clar notele informative. Numele lor: Andrei Brezianu, Eugen Uricaru, Mircea Iorgulescu, Dan Zamfirescu, Alexandru Paleologu, Alexandru Raicu şi Mihai Botez.

Talentatul domn Uricaru

Carierele de turnători ale unora dintre sursele deconspirate în dosarul lui Tudoran sunt doar reconfirmate acum. “Udrea”, alias Eugen Uricaru, preşedintele Uniunii Scriitorilor între 2000 şi 2005, făcea carieră publică acum cinci ani, în dosarul de Securitate al Doinei Cornea.

“Nu am semnat niciodată nici un angajament de informator, nu am dat note informative. Înainte de 1989, am fost urmărit de Securitate, într-un dosar cu nume de cod Udrea. Am văzut acest dosar, dar n-am avut curiozitatea să-l citesc în profunzime, pentru că m-am gandit că trebuie să privim înainte, nu înapoi”, susţinea la vremea respectivă Eugen Uricaru, într-un interviu pentru Revista 22. În dosarul lui Tudoran, “Udrea” îi livrează informaţii ofiţerului Eugen Velea, şef serviciu în cadrul Securităţii Cluj şi unul dintre personajele implicate în urmărirea Doinei Cornea.

  • Într-o notă din iunie 1983, sursa “Udrea” susţine că “o schimbare de atitudine tactică faţă de Dorin Tudoran din partea organelor competente l-ar putea determina pe acesta să tempereze agresivităţile ostile ale cercurilor din străinătate care-i dau credit necunoscând situaţia reală”. La sfârşitul raportului, ofiţerul Velea notează: “I s-a indicat sursei să-l contacteze pe Tudoran când se va deplasa în capitală sub pretextul că-i înmânează Almanahul literar. Va căuta să-l studieze în profunzime cu privire la substratul poziţiei sale contestatare. În cazul că Udrea se va deplasa la Bucureşti ne va comunica pentru ca să-l putem verifica”.

Celălalt Dorin

Despre informatorul “Dorin”, alias Mircea Iorgulescu, criticul literar cu funcţii de conducere la Europa Liberă (1996-1999) şi Radio France International (2006-2008), presa centrală a scris în urmă cu doar câteva luni. În martie, când CNSAS trimitea în instanţă documente care probau turnătoriile sale, Iorgulescu susţinea pentru “Adevărul” că nu a colaborat niciodată cu ofiţerii Securităţii. Notele din dosarul de urmărire al lui Dorin Tudoran consfinţesc definitiv relaţia criticului literar cu cel puţin un ofiţer al instituţiei represive, Vasile Măieran. CV-ul pe scurt al acestuia? Şef serviciu în cadrul Securităţii Bucureşti la sfârşitul anilor ’70, trecut ulterior la Informaţii Externe, astăzi general SIE în rezervă.

  • Într-un plan de măsuri din martie 1983 semnat de generalul Iulian Vlad, Securitatea îşi propune să-l izoleze definitiv pe Tudoran, pentru a înlătura pericolul coagulării unei grupări disidente în jurul său. Informatorului “Dorin” îi este rezervat un rol fundamental. “Prin sursele informative Neagoe, Dorin, Dan şi o serie de legături oficiale cum ar fi Dumitru Radu Popescu, Valeriu Rîpeanu, Fănuş Neagu se vor acredita în masa scriitorilor idei din care să rezulte incorectitudinea procedeelor folosite de Tudorache”, indica planul Securităţii.

Gruparea proletcultistă

“Neagoe” şi “Mircea Pop”, alias Dan Zamfirescu şi Alexandru Raicu, sunt printre cei mai prolifici şi virulenţi delatori din reţeaua construită de securişti în jurul lui Dorin Tudoran. Istoria infamă e explicabilă în cazul lor, fie şi pentru faptul că ambii sunt asociaţi curentului proletcultist care glorifica activitatea PCR în ultimul deceniu al dictaturii ceauşiste. Raicu a decedat în 1991, Zamfirescu îşi continuă nestingherit cariera de teolog şi bizantolog.

  • În februarie 1978, “Săptămâna” lui Eugen Barbu publica două articole denigratoare la adresa rebelului Dorin Tudoran. La scurt timp, poetul răspundea în paginile revistei “Luceafărul”. Informatorul “Neagoe” informa la scurt timp organele Securităţii: “Am căutat să-i temperez lui Tudoran zelul misionar în numele unei justiţii cam nebuloase, pe care crede că o serveşte”. Peste ani, în ianuarie 1985, când “zelul misionar” îl transformase deja pe Tudoran într-un adversar al regimului, “Neagoe” revenea: “Tudoran este în parte un caz clinic, de nervi zdruncinaţi, dar şi un caz nu tocmai abil tratat”.
  • Iată şi o notă a informatorului “Mircea Pop”, din martie 1982: “Pe volumul Nostalgii intacte, Tudoran i-a scris lui Nicolae Manolescu următoarea dedicaţie: ‘Danei şi lui Nichi, aceste sporovăieli despre şi dintr-o lume literară din care cum dracu’ o să mai scăpăm?’ Se observă din acest autograf că Tudoran dispreţuieşte lumea literară actuală”.

 
URMĂRIT. Dorin Tudoran, în ochii agenţilor poliţiei politice: “În perioada filajului «Tudorache» a avut o comportare obişnuită.”

Disident contra disident

Cu “Dan”, alias Andrei Brezianu, şi Mihai Botez se închide o listă şi se deschide o dramă de proporţii. Simpla alăturare a cuvântului “turnător” lângă Mihai Botez ar fi fost, până acum, o blasfemie. Notoriu disident anticomunist, ambasador al României la ONU şi la Washington la mijlocul anilor ’90, Botez semnează în clar mai multe delaţiuni în dosarul lui Tudoran. Pe unele, în dreptul sursei, e trecut doar acronimul “B.M.H.”.

“Cred că a încercat să păcălească sistemul, deşi ştia că sistemul este infinit mai puternic ca noi”, e tot ce mai poate să spună Dorin Tudoran despre unul dintre cei mai buni prieteni ai săi. Mihai Botez a decedat în vara lui 1995. Ofiţerul său de legătură, Marian Ureche, este astăzi general şi, după 1990, a condus fostul Serviciu Independent de Protecţie şi Anticorupţie (SIPA) din Ministerul Justiţiei.

  • În februarie 1983, matematicianul Mihai Botez intra pe orbita “obiectivului Tudorache”, furnizând prima notă informativă, pe care o semna în clar. Botez era deja, la vremea respectivă, o figură recunoscută a disidenţei de la Bucureşti. În iulie 1983, un raport întocmit de ofiţerul Marian Ureche indica faptul că “Mihai Botez şi-a exprimat dorinţa de a nu mai scrie nimic în legătură cu prietenul său Tudoran, subliniind că nu-i face plăcere să-şi toarne prietenii români”. Viitorul ambasador al României la Washington a continuat totuşi să joace rolul delatorului. Iată o notă a lui Botez din iulie 1984: “Cred că există şansa ca Tudoran să se adreseze public preşedintelui României, printr-o scrisoare deschisă. Planul unei astfel de scrisori era gata în urmă cu câteva luni, dar l-am deconsiliat s-o facă”.

NOTĂ INFORMATIVĂ. Mihai Botez scria, în 1983, că “lupta curajoasă a lui Dorin Tudoran i-a adus duşmani nu tocmai confortabili”

“Doar Dumnezeu mă poate judeca”

Andrei Brezianu, directorul secţiei de limba română de la Vocea Americii între 1991 şi 2001, este cireaşa de pe tortul turnătorilor lui Dorin Tudoran. Scriptic, Brezianu îşi face simţită prezenţa în octombrie 1982, când primeşte sarcina de a răspândi un zvon în ambasadele de la Bucureşti: “Tudorache face jocul organelor de stat pentru a se infiltra în emigraţia română”.

  • Un plan de măsuri aprobat de generalii Iulian Vlad şi Nicolae Pleşiţă în octombrie 1982, îi trasa lui “Dan” sarcini specifice: “Informatorul Dan al UM 0800 (n.r. Securitatea Bucureşti) va fi dirijat ca în contextul unei discuţii convenţionale să strecoare scriitorului Geo Şerban că Tudorache este suspect de a face jocul organelor de stat române care ar avea intenţia să-l folosească pentru a-l infiltra în emigraţia română”. În aceeaşi lună, un plan de dirijare a sursei consemna: “În scopul creării unei stări de derută şi neîncredere în concepţia diplomatului american Benton Iohnatan despre Tudorache, DAN, care este cunoscut în cercurile ambasadelor americană şi engleză, va aduce vorba despre cazul Virgil Tănase. Va preciza că Tănase i-a fost coleg şi că în prezent ar fi în strânse relaţii cu poetul Tudorache pe care îl consideră un neserios, element care pentru a-şi realiza scopurile personale este capabil să-şi sacrifice cei mai buni colegi”.O lună mai târziu, o notă a Securităţii concluziona sec: “Informatorul a procedat conform instructajului primit”.

Contactat de EVZ pentru a explica natura colaborării sale cu Securitatea, Andrei Brezianu s-a limitat să spună că nu are de făcut “absolut niciun comentariu”, indicând doar că “este o chestiune de conştiinţă, iar conştiinţa mea este curată în faţa lui Dumnezeu, singurul care poate să judece un astfel de subiect”. În scurta discuţie avută cu reporterul EVZ, fostul director de la Vocea Americii a precizat că nu va contesta actul prin care CNSAS deconspiră identitatea informatorului DAN.

În acest ultim caz, Tudoran este decis să nu lase lucrurile în sarcina judecăţii divine, în condiţiile în care Andrei Brezianu este beneficiarul unei pensii federale ca fost angajat al unei instituţii aflate în subordinea administraţiei de la Washington. “Am hotărât să cer autorităţilor americane să-mi răspundă la câteva întrebări. Au ştiut de la domnul Brezianu că a fost informator al Securităţii? Dacă nu au ştiut şi află acum, au ceva de spus? Au de gând să facă ceva?”, a precizat Dorin Tudoran într-un interviu amplu oferit EVZ, pe care îl puteţi citi mâine, integral, pe evz.ro.

DISCREDITARE. Sursa “Dan”, alias Andrei Brezianu, trebuia să-l compromită pe Tudoran în cercul diplomaţilor străini la Bucureşti

EPILOG

Prosperitatea călăilor

În vara lui 1976, “obiectivul Tudorache” nu era decât un alt nume între cele “lucrate” de Securitate în scopuri de “temperare şi influenţare”.

Totul se schimba însă în august 1980, când generalii Iulian Vlad şi Nicolae Pleşiţă autorizau patru direcţii ale Securităţii să-şi asume o platformă comună de combatere a disidentului Tudoran. Unul dintre pionii acestui mega-plan, ofiţerul Victor Achim, în prezent patron al obscurei edituri Paco, nu-şi mai aminteşte de vremurile în care păzea, cu preţul libertăţii celorlalţi, dictatura.

“Absolut niciodată n-am făcut poliţie politică. Toată activitatea mea s-a derulat în baza legilor în vigoare la data respectivă. Dacă vreţi vinovaţi, întrebaţi-i pe superiorii mei”, a declarat Achim pentru EVZ. Chestionat punctual despre cazul Tudorache şi despre superiorul său, colonelul Ilie Merce (deputat PRM în perioada 2000-2008), Achim a replicat sec: “Nu-mi mai aduc aminte. La revedere!”.

  • “Ce vrea domnul Tudoran, să-i fac o recenzie? Nu-mi aduc aminte de cazul său. E posibil să ne fi întâlnit de mai multe ori, dar nu mai ţin minte nimic”, a fost prima reacţie a colonelului Victor Achim în discuţia cu reporterul EVZ. Din nefericire pentru proprietarul editurii Paco, arhivele Securităţii n-au memoria atât de scurtă. August 1980, plan de măsuri în cazul “obiectivului Tudorache”: “Se va difuza în cercul său de relaţii versiunea că este în legătura organelor de securitate. În susţinerea acestei acţiuni, ofiţerul Achim Victor din cadrul U.M. 0610 (n.r. Direcţia I din cadrul Departamentului Securităţii Statului), va intra în contact cu Tudoran şi va dezvolta relaţii prieteneşti cu acesta, fără a-şi declina calitatea reală şi fără a aborda în discuţii probleme specifice muncii noastre. În acelaşi timp, se va acţiona ca elemente din cercul de relaţii al lui Tudoran să-l cunoască pe ofiţer, în calitatea sa reală”.

Finalul fericit e doar o aparenţă. Dorin Tudoran a emigrat în SUA în 1985. Securiştii care s-au ocupat de cazul său au împânzit, după 1989, instituţiile statului român. Poeţii de curte ai ceauşismului şi corifeii proletcultismului şi-au continuat nestingheriţi carierele publice.

Iscoadele lui Tudoran au reuşit să scrie cărţi, să conducă instituţii media şi să promoveze democraţia de pe poziţii morale imaculate.

 
STRICT SECRET. Planul pus la cale de Securitate avea drept obiectiv “temperarea, influenţarea şi descurajarea” lui “Tudorache”

Mâine, pe evz.ro, puteţi citi un interviu cu Dorin Tudoran, în care acesta vorbeşte despre dosarul său de urmărire informativă, despre delatorii-prieteni, despre relaţia cu Adrian Păunescu şi cei nouă ani pierduţi în hăţişul represiv al României ceauşiste.

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in