Civilizația opțiunii

09.21

Dacă ar exista și în realitate, nu doar ca rubrică pe site-ul trustului de presă Realitatea, civilizația opțiunii ar trebui să ne apere împotriva scatoalcelor aplicate după ceafă, când ne exprimăm opțiunile.

În 2009, când Doina Cornea și-a exprimat opțiunea pentru candidatul Mircea Geoană și a îndemnat la susținerea lui, o feroce susținătoare băsistă îi adresa Doinei Cornea o scrisoare deschisă foarte severă.

Din cauza motoarelor supraturate, autoarea scrisorii nu-și mai amintea numele celei care se numărase printre puținii oameni care ținuseră România pe hartă, în vreme ce “conducerea de stat și de partid” o arunca la marginea istoriei. Doina Cornea nu mai avea nume – i se spunea doar “Doamnă”.

Fiindcă avea meritele pe care le dobândise sub dictatură, asumându-și riscuri imense, Doina Corea își pierdea, în democrație, dreptul de a-și face publice opțiunile electorale.

De curând, Andrei Pleșu i-a adresat o scrisoare deschisă lui Radu Beligan care, într-un spot de televiziune, își exprimă spijinul pentru candidatul Victor Ponta. “Calibrul dvs. merita un amurg mai nobil.” sună finalul scrisorii.

Problema nu ar fi – avea să explice Andrei Pleșu mai apoi –  exprimarea unei opțiuni pentru un candidat. Problema este cea a transferului de prestigiu; o “influențare a opiniei publice” efectuată printr-o “strigătură mobilizatoare”, nu prin expunerea unor argumente.

Ceva nu se leagă în îngrijorarea lui Andrei Pleșu.

Victor Ponta nu se bate să fie distribuit în rolul lui Spirache din Titanic vals, așa că periculosul transfer de la marele actor Radu Beligan spre desenul animat Victor Ponta nu se poate produce.

Victor Ponta candidează la o funcție politică. Pe acest plan – potrivit lui Andrei Pleșu și multor altora – Radu Beligan i-a cam lingușit pe soții Ceaușescu (aici). Deci – care prestigiu? De lipsă de prestigiu civic și politic, Victor Ponta nu duce lipsă. Dimpotrivă, e mai bogat în așa ceva decât Bill Gates în kopeici. Cum să fii “masiv contrariat” de susținerea oferită lui Ponta de un om care i-a lăudat pe soții Ceaușescu? Să fim serioși.

Scrisoarea a împărțit lumea, brutal, în două:  vehemenți pro-Beligan, radicali pro-Pleșu. Mai exact: vehemenți anti-Beligan și radicali anti-Pleșu.

Radu Beligan e redus de vehemenții anti-Beligan la omagiile aduse soților Ceaușescu, în vremuri de dictatură și este acuzat de colaborare cu Securitatea (aici). A avut nepermis de multe soții și are prea mulți copii, dintre care puțini trăiesc în România eternă și profundă, așa că să ne mai lase cu opțiunile lui legate de viitorul țărișoarei; etc. Muie, Beligan!

Andrei Pleșu e caricaturizat de radicalii anti-Pleșu drept un plagiator; un fripturist care a lucrat, la căldurica democrației, sub toți cei trei președinți postdecembriești, oameni cu profiluri și proiecte politice substanțial diferite; că în ultimii 25 de ani a fost mereu cu Puterea, niciodată cu Opoziția; că i-a dat, în mod ilegal, lui Gabriel Liiceanu o editură; că soția lui a semnat Angajament cu Securitatea; că a fost surprins, de prea multe ori, îndrăgostit, așa că să ne mai lase cu lecțiile sale de moralitate; etc. Muie, Pleșu!

De atâta anti, nu mai rămâne nimic nici din Radu Beligan, nici din Andrei Pleșu. Noroc că avem o presă care duduie de echidistanță și independență, cadru ideal care ne asigură dreptul să spunem tot ce ne trece prin cap, chiar și în lipsa capului.

O9.12

Ca și cum opțiunea lui Radu Beligan, scrisoarea lui Andrei Pleșu și maniheismul celor anti nu erau suficiente pentru a fi încins tărâța în națiunea noastră de comentatori și analiști, hop! și țuțării care se oferă să ne traducă, din română în română, ce au vrut, de fapt, să spună Beligan și Pleșu; ce simte, de fapt, Pleșu pentru Beligan; de ce pământul nu e, totuși, rotund, ci plat, purtat pe spate de șapte elefanți neobosiți etc.

Printre “traducători”, iată-l și pe Sever Voinescu, intrat cândva în PDL pentru a demonstra că “politica se poate face și altfel” decât o fac politicienii de trei sughițuri, dar care a sfârșit prin a se face de râsul lumii ajutând-o pe Roberta Anastase să numere voturile care nu erau exprimate în sala Parlamentului.

Unor demonstranți rebegiți de frig și terorizați de întrebarea “Cu ce o să plătesc, luna viitoare, chiria, electricitatea, gazele, încălzirea și telefonul?”, avocatul devenit politician le recomanda panaceul: “Recitiți-l pe Kierkegaard!”.

Lucru de notorietate publică, de la Muntele Găina (unde, deghizată în moștenirea politică a lui Traian Băsescu, Elena Udrea suflă în tulnic) la portul Constanța (unde, îmbrăcat în ofițer german, Radu Mazăre se dă cu hidroavionul printre navele dispărutei flote românești) și de la Sighetul Marmației (despre care mulți politicieni români cred că se află în Ucraina, dacă nu chiar în Polonia) până la Dăbuleni (unde, în fiecare vară, se ridică o statuie a lui Mircea Geoană sculptată în miez de pepene roșu), tot românul citește și recitește Diapsalmata.

Sever Voinescu ne explică de ce, de fapt, Andrei Pleșu este un admirator dezamăgit al lui Radu Beligan. Cine a citit mai mult de 50 de articole și 50 de cărți bune, înțelege cât de subtilă, dar mușcătoare este ironia lui Andrei Pleșu și că admirația sa pentru Radu Beligan este, în cel mai bun caz, un motiv literar. Cred că explicația invocată de Sever Voinescu – “te critic pentru că te admir” – este, în acest caz, un moft, de care Andrei Pleșu nu are nevoie.

Cu moftul său de explicație, Sever Voinescu obține exact efectul contrariu celui urmărit – începi să te întrebi dacă nu cumva Andrei Pleșu chiar nu-l admiră pe Radu Beligan, nici măcar cât îl admiră Radu Beligan pe Andrei Pleșu, deși mărturisește că l-ar cam admira.

Și dacă nu-l admiră, care-i problema? Și dacă Radu Beligan nu-l admiră pe Andrei Pleșu, care-i problema? Ne împiedică acestă lipsă de admirație (reciprocă sau doar cu sens unic) să-i admirăm pe amândoi sau doar pe unul dintre ei, dacă simțim că avem motive să-i admirăm? De când a devenit admirația un fel de a-ți preda capul în mâinile celui pe care-l admiri, spunându-i: “Admiratule, te rog gândește și pentru mine vreo două săptămâni, cât sunt eu la mare, în concendiu, că eu n-am, ca matale, atenție distributivă. Nu pot face decât un lucru în același timp – să disprețuiesc sau să admir. Nu pot să-i admir pe unii și să-i disprețuiesc pe alții,  în același timp, fiindcă asta mă extenuează până la leșin.”

Despre cei care și-au exprimat, tot public, supărarea pe Andrei Pleșu, Sever Voinescu ne spune că nu prea e nimic de capul lor. Ce e chestia asta cu Dida Drăgan și Angela Similea, persoane care nu se află în liga culturală unde joacă Radu Beligan și Andrei Pleșu?

Evident că nu se află, fiindcă toți cei numiți mai sus au profesiuni diferite. Dar, dacă tot s-a dat dezlegare la a compara mere cu pere și banane cu portocale, vin și zic: Dida Drăgan cânta, pe vremuri, cel puțin la fel de bine cum scrie azi Sever Voinescu. Oricum, era mai convingătoare.

Acesta din urmă se dovedește și un manipulator îndrăzneț. Își face treaba și prin includere, și prin omisiune.

Prin includere – comparând muzica ușoară cu istoria artei. Prin omisiune – excluzându-l pe Marin Moraru, din lista celor șocați de scrisoarea lui Andrei Pleșu.

Dacă cel pe fruntea căruia Șerban Foarță a aplicat o ștampilă cât eternitatea (“nefrecventabil”) este așa de ocupat cu popularizarea lui Søren Kierkegaard până și printre fotbaliștii băștinași sau de import, îmi asum riscul de moarte de a-l informa că Marin Moraru este un actor de geniu și joacă în liga-ligilor.

Nu mi se pare deloc șocant să-l auzi pe Andrei Pleșu spunând că este întristat de susținerea oferită de Radu Beligan lui Victor Ponta printr-o țipuritură mobilizatoare, dar e cam mult să-l auzi și pe purtătorul de geantă al Robertei Anastase că e și el întristat de opțiunea cu pricina. Națiunea are nevoie de un Sever Voinescu mereu tânăr, ferice, ocolit de tristeți provinciale.

Mogulul cel Bun și Frumos, Sebastian Ghiță – care are un scaun rezervat permanent în biroul premierului, cam cum ținea Hugo Chávez rezervat scaunul din dreapta sa pentru Simón Bolívar — a și pus tunurile pe Andrei Pleșu, oferind un bonus baban celor niciodată sătui de gunoi mediatic,

După o discuție cu Cristian Tudor Popescu, Andrei Pleșu este citat cu afirmații pe care le-a făcut, cu afirmații pe care nu le-a făcut, ce a spus este scos, uneori, din contextul lămuritor, ba, prin citări aiuristice, Andrei Pleșu apare și un drept de Vanghelie de dreapta. D’ale presei.

Una dintre mărturisile lui Andrei Pleșu este că oricine va intra în turul doi va avea votul său, în afară de Victor Ponta.

Aș spune că Andrei Pleșu riscă mult.

Ce ne facem dacă, prin absurd (ăsta scoate capul nu doar în piesele lui Ionesco) finaliștii vor fi Ponta și Udrea? Sau Ponta și Meleșcanu? Sau Udrea și Meleșcanu? Sau Meleșcanu și Ponta?

O luăm de la capăt cu votez “răul mai mic”, pentru ca apoi să recunoaștem că amurgul de mandat al răului mai mic ne spune cât de mare este răul care părea mititel și nevoiaș acum cinci sau zece ani, sau ne exercităm opțiunea votului alb?

E posibil ca, adresându-i acea scrisoare deschisă lui Radu Beligan, Andrei Pleșu să-i fi făcut un imens bine lui Victor Ponta. Dacă n-aș ști că dintre toate talentele, Andrei Pleșu numai pe cel de agent acoperit nu-l are, aș spune că lucrează pentru Victor Ponta.

Cu tot respectul pentru capacitatea lui Radu Beligan de a efectua transferuri de prestigiu – aproape în chip telepatic – abia scrisoarea deschisă adresată Domniei Sale de Andrei Pleșu i-a făcut pe mulți români să ciulească urechile la opțiunea marelui actor.

La spoturi TV nu se uită decât copiii și bunicii; o categorie lipsită de dreptul de a vota; alta – care a uitat cum se votează, după atâtea rateuri. Așadar, e posibil ca abia grație scrisorii lui Andrei Pleșu să se poate produce transferul de prestigiu de care se teme Domnia Sa și candidatul Ponta să se trezească cu voturi pe care nu conta acum două săptămâni.

Victor Ponta, care înțelege totul pe dos, dacă nu merge în mâini, calcă și acum în străchini – îi mulțumește lui Radu Beligan, nu lui Andrei Pleșu.

Dar, cine știe, poate că nu este o eroare, și Andrei Pleșu i-a adresat lui Radu Beligan scrisoarea public, nu privat, tocmai pentru a contracara transferul de prestigiu dinspre Beligan spre Ponta. Cum ar veni, tot o influențare a opiniei publice, nu?

Dacă pe aici se află adevărul, atunci s-ar putea să sfârșim prin a nu participa la alegeri între Ponta și o serie de nePonta, ci între prestigiul lui Radu Beligan și cel al lui  Andrei Pleșu. Dacă erau la fel de tineri și temerari ca Victor Ponta, mai bine ar fi candidat chiar ei. Am fi aflat și noi, ar fi aflat și Domniile lor cam câte voturi se pot câștiga “pe bază de respect”…

11

Un puternic argument al lui Andrei Pleșu împotriva “calificărilor” lui Victor Ponta pentru funcția de președinte se află și ceva care-l descalifică pe premier: plagiatul.

Nu vreau să descurajez pe nimeni în etalarea de argumente foarte solide, dar am văzut – aș zice foarte de-aproape – ce se întâmplă cu unele pledoarii de acest fel:

Să te duci la vicepreședintele american Joe Biden ca să-l pârăști pe Victor Ponta că a plagiat este ca și cum te-ai duce la Karl Marx să-l pârăști pe Ion Iliescu că citește Capitalul. (aici, aici și aici)

Dacă Victor Ponta devine președinte, să nu vă mirați că-l veți vedea în fotografii cu Joe Biden, amândoi râzând mai abitir ca Fidel Castro de braț cu Che Guevara, și să nu vă faceți iluzii că Victor Ponta nu va fi invitat la Washington și nu va fi cazat, ca toți predecesorii săi, la Blair House (aici), iar a doua zi, dimineața, nu va urma, pac!, poza cu președintele Obama. Fost diplomat, Andrei Pleșu știe bine ce spun, mai ales că am fost cândva împreună la Blair House.

Revenind de unde am plecat — civilizația opțiunii, trebuie spus că este privilegiul dar și blestemul marilor personalități – y compris Beligan și Pleșu — de a declanșa, cu sau fără voia lor, transferuri de prestigiu. Chiar și atunci când asemenea oameni tac, sunt suspectați că “tac cu tâlc”. De-asta cred că trebuie să le respectăm dreptul de a-și exprima opțiunile, indiferent de formatul în care Domniile lor găsesc de cuviință să le le aducă la cunoștința opiniei publice. Să-i ascultăm. Să-i privim. Să-i citim. Dar de votat, să votăm pe cont propriu.

În ce-l privește pe Ghiță (nu cel al adorabilei copile de acum câțiva ani, Cleopatra Stratan, ci mogulul  cel Bun și Frumos al PSD-ului), pentru el rezultatul alegerilor s-ar putea dovedi o chestiune de viață și de moarte. Nu se știe cine și de ce îi va cânta “Ghiță,/te-aștept diseară la portiță” – Victor Ponta sau Codruța Kövesi și a ei ceată/procurori cu pofta lată.

Eu atâta am de spus despre viitor.

Despre trecut, mărturisesc că nu am votat nici cu Adrian Năstase, nici cu Mircea Geoană. Am ceva să-mi reproșez? Nu.

Am ceva să-i reproșez candidatului care a câștigat? Mai bine tac, fiindcă și așa am vorbit prea mult.

P.S. Iată încă o dovadă a “independenței” și “echidistanței” presei românești. Sub cel mai recent text semnat de Sever Voinescu în Evenimentul zilei, redacția anunuță o hotărâre de tot râsul:

“Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.”

Deci, nu agenții electorali care semnează articolele în ziar au transformat — de ani buni — publicația respectivă într-o platformă propagandistică; de vină sunt cititorii, care – imitându-i pe autorii de articole partizane  – clădesc la rându-le o platformă propagandistică în subteran. Mare iscusință de a transforma efectul în cauză și cauza într-o cauză nobilă!

 

dt_signature2-e1270748737227[1]

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist