Cîteva episoade neromanțate din viața bunicului meu

Marin Preda ar fi împlinit astăzi 89 de ani. Din când în când, uitându-mă la ce se întâmplă, mă întreb “Ce-ar fi zis Monșerul despre toate astea?” Reiau mai jos un poem care a verificat o prietenie cu năbădăi. Nu ar fi fost publicat fără diligențele întreprinse preț de aproape un an de Marin Preda.

Poemul ar fi trebuit să apară, inițial, în revista ieșeană Convorbiri literare, condusă pe atunci de poetul Corneliu Sturzu. Numai că numărul acela de revistă urma să ajungă pe piață în ajunul unui eveniment desfășurat în capitala Moldovei. Ajuns la Iași, mi s-a spus că, din păcate, poemul meu a fost scos din pagină de către “cei de la Partid”. Am întrebat de către cine anume. Nu mi s-au dat nume, semn că era de sus, de foarte de sus. Întrebând “Pe ce motiv?”, Corneliu Sturzu mi-a dat un răspuns în care nu credea nici el: “Prea multe expresii pornografice”.

După câteva luni, profitând de vizita pe care mi-o făcea, i-am dat prietenului Mihai Ursachi o copie  a poemului și o scrisoare adresată Primului Secretar al județenei de partid Iași – Ion Iliescu. Îi ceream să-mi spună care erau “expresiile pornografice” în care s-a împotmolit pudibunderia de partid. Nu am primit niciodată un răspuns de la Ion Iliescu. Nici nu aveam cum să primesc.

În drumul său către aeroport, Mihai Ursachi s-a oprit la Nichita Stănescu, unde, ca de obicei, erau strânși nu puțini prieteni ai Bubulerului. După o vreme, Mihai a deschis plicul ce trebuia să ajungă la Ion Iliescu, le-a citit amicilor scrisoarea mea, după care le-a citit poemul. A doua zi, Nichita m-a sunat entuziasmat, a început cu nelipsitul “Dau cu pupul după tine!”, m-a lăudat atât de mult că m-a cuprins rușinea. Va scrie, negreșit, un articol fulminant despre acel poem pe care “cu toți îl așteptam de atâția ani…”

După 1989, aveam să aflu că scrisoarea și copia poemului nu au mai ajuns la Ion Iliescu. Entuziasmați din cale afară, convivii lui Nichita și-au trecut din mână în mână poemul și scrisoarea, uitând să i le returneze lui Mihai Ursachi. Conului Mihai i-a fost anevoie să-mi spună că, ajuns la Iași, ia plicul de unde nu-i. Tot după 1989, aveam să aflu că poemul nu fusese scos din pagină de cei de la partid, ci chiar de temătorul Corneliu Sturzu.

Am inclus poemul cu pricina în ultimul volum de poezii pe care am mai apucat să-l public în România – Pasaj de pietoni, Cartea Românească, 1979. Când m-a sunat să mă întrebe “Noi când ne mai vedem?”, am înțeles de la Marin Preda că trebuia să ne vedem. Ne-am văzut și mi-a spus că sunt puține șanse ca poemul să treacă de Cenzură. Dar avea o sugestie: “Nea Dorine, îmi dedici mie poemul”. Soluția m-a luat prin surprindere, în plus, mai exista în carte un poem pe care i-l dedicasem din proprie inițiativă. Am acceptat, chiar flatat de sugestie, și nu am pus prea multe întrebări.

"Nea Dorine, ne-am înțeles?" "Ne-am înțeles, Domn' Preda."

După lungile luni de diligențe, când ne-am întâlnit să-mi spună că poemul a trecut și cum a decurs ultima sa discuție cu “ăia”, am realizat încă o dată cum gândea Marin Preda cu bătaie lungă. La un moment dat, le-a spus cam așa: “Ce aveți cu poemul ăsta? Poetului i-au plăcut foarte mult Moromeții. De-asta mi-a și dedicat poemul. E un fel de Moromeții în versuri”. Unul dintre “ăia” care nu l-a simpatizat niciodată pe Marin Preda a comis o eroare monumentală. A răspuns pripit: “E mai dușmănos…” Evident, poemul.

În acel moment, Preda  a câștigat partida. Acel “mai” însemna că Moromeții (binențeles volumul al doilea) era o carte dușmănoasă și Marin Preda nu putea să tacă la o asemenea remarcă.

La sfârșitul relatării, Monșerul mi-a spus ferm: “Nea Dorine, pentru o vreme nu-l mai înjuri pe Vasile Nicolescu. Ne-am înțeles?” “Da”, am răspuns. “Dar de ce”. “E-he-he-he!”, a râs Marin Preda.  După care a adăugat: “M-a condus la lift și mi-a spus ‘Tovarășu’ Preda, acum, așa, ca între noi, scriitorii, tot ce mai trebuia să facă Tudoran era să pună ca subtitlu acestui poem ‘Recviem la distrugerea țăranului român de către fiul țăranului român’…”

“Și dumneavoastră ce i-ați răspuns?” “Nimic important. Dar i-am promis ceva în numele dumitale, fiindcă mă rugase, ’așa, ca între scriitori’, e-he-he-he! “. “Ce i-ați promis?” “Că scoți un cuvânt din poem”. “Ce cuvânt?” “ ‘Negru’? Lași doar ‘Mercedes’, fără ‘negru’. Vasile are dreptate, știe toată lumea cine umblă cu Mercedesul ăla mare și negru. Dă-l în mă-sa! Ne-am înțeles?” “Ne-am înțeles Domn’ Preda”.

… Și unora dintre noi le lipsiți foarte mult, Monșer.

*


CÎTEVA EPISOADE NEROMANȚATE DIN VIAȚA BUNICULUI MEU

Lui Marin Preda


Înainte de-a fi strivit

de-un Mercedes

pe pasaj de pietoni

cu bunicul meu

s-au mai întâmplat cîteva lucruri:


mai întîi a fost găsit

în scutece sumpe

și c-un medalion de aur la gît

sub un pod

peste care politicieni de renume

treceau de cîteva ori pe zi

spre orașul cu trei văi

a fost înfiat

botezat

și-a primit

o educație aleasă

(“Tu, Tache Ana Badea, copil din flori, acum

al lui Codică, toată viața ta

să te scoli

înaintea soarelui

și să te culci

după asfințitul lui

vara

în timpul zilei

să bei numai zeamă

de urzici

și doar seara

trei pahare de’ăl roș’

sînge de iepure

să ai mulți copii

să-i crești în frica lui Dumnezeu

și să-i dai pe toți pe la școli.“)


Înainte de-a fi strivit

de-un Mercedes

pe pasaj de pietoni

cu bunicul meu

s-au mai întîmplat cîteva lucruri

ce trebuie pomenite aici:


s-a sculat toată viața

înaintea soarelui

și s-a culcat

nu mult

după asfințitul lui

vara

n-a băut

în timpul zilei

decît zeamă de urzici

și doar seara

trei pahare de’ăl roș

sînge de iepure

a avut zece copii

i-a crescut în frica

lui Dumnezeu

pe-ăi de-au trecut

de șapte ani

i-a dat la școli

i-a-ngropat pe toți în afară de-o fată

cînd s-a prăpădit

ultimul dintre ei

n-a mai sădit

un tei la poartă

cum făcuse

la moarte primilor săi copii

ci

n-a mai vrut să urce

în deal

la vie

a pus mașina de stropit

pe banca din fața porții

s-o ia cine-o vrea

și-acela a și luat-o.


Și tot înainte de-a fi strivit

de-un Mercedes

pe pasaj de pietoni

cu bunicul meu

s-au mai întîmplat niște lucruri

ce nu pot fi omise:


el a fost unul

din acei flăcăi

apărînd Mărășeștii

numai în dalbe izmene

și purtînd la brîu

patru cartușiere

ca patru pietre de moară

și-acolo la Mărășești

a fost declarat mort

numai pentru că

i-a trecut un glonț

dintr-o parte în cealaltă

a capului

pe sub tîmple

șuierîndu-i prin cerul gurii

ca o libelulă

adică

a fost declarat mort

numai pentru că

n-a putut să se ridice

de la pămînt

două zile

dar el

bunicul ăsta al meu

s-a ridicat după două zile

și cînd s-a văzut lăsat

acolo

printre morți

a scuipat o gură bună

de sînge și-a zis:


”Bă, eu nu-s mort,

că n-am cum fi eu așa

și-am și copii acasă!”

Tache Ana Badea: "Bă, eu nu-s mort, că n-am cum fi eu așa, și-am și copii acasă!"

Înainte de-a fi strivit

de-un Mercedes

pe pasaj de pietoni

bunicul meu a văzut

și a mai făcut cîte ceva:


întors acasă decorat

fiindcă n-a vrut să creadă

că e mort

bunicul meu s-a întîlnit

cu primarul

și-acesta i-a zis:


“Bă, Tache, ce dracu

de glonț

ți-a trecut ție prin cap

de nu te-a omorît?

Cînd te-or fi văzut, bă, nemții ăia

numai în izmene

or fi tras după tine

cu gloanțe de mămăligă.

Ha! Ha!

Bă, căcăciosule, tare-aș fi vrut

să te văz fugind în izmene

și p-ăia înmuind mămăliga în gură

băgînd-o-n pușcă și

Poc! Poc!

Ha! Ha!”


Bunicul meu și-a descheiat întîi

tunica

a pus-o jos

apoi

și-a scos pantalonii

a rămas doar în izmene

și cînd primarul a dat să plece

i-a zis:


”Stai, coane, mai e ceva!

Eu n-am dat bir

cu fugiții.”


Și-a dat jos izmenele

a-ntors fața de la primar

și i-a zis:


”Uită-te bine;

acolo nu e nici un semn”.

apoi și-a tras izmenele la loc

și fără să-și mai pună pantalonii

l-a-ntins pe primar pe jos

l-a despuiat ca pentru scaldă

și l-a bătut cu centironul

pînă l-a leșinat

apoi a intrat în curte

a venit c-o bucată de mămăligă

a frământat-o bine

pînă a făcut din ea

un ditamai glonțul

Dum-Dum

și i l-a-nfipt primarului între buci:


”Na, să fie pomana întreagă.

Acu’, n-ai decît să chemi jandarii;

eu tot am fost dat mort

la Mărășești.”


(fiind decorat

n-a luat decît opt luni

cînd s-a întors

și-a găsit primul copil

mort

a sădit un tei lîngă poartă

a auzit că pe primar

tot satul îl strigă

Glonțdemămăligă

și-a zis:


“Na, c-ajunsei

și naș de primar!“)


Dar înainte de-a fi strivit

de-un Mercedes

pe pasaj de pietoni

cu bunicul meu

lucrurile n-au rămas tocmai pe loc:


după ce n-a mai urcat la vie

după ce n-a mai mers nici la cîmp

după ce a hotărît

să nu mai iasă niciodată

din curte

stătea pe prispă mai toată ziulica

din cînd în cînd

își dădea căciula pe ceafă

și-ntreba:


”Taică, Hismover ăsta

al Americii

n-are de gînd?”

( Nu-ntrebam niciodat[

cine e Hismover)

după amiaza

se-ntindea în pătul

trăgea un pui de somn

după care

se-așeza din nouă pe prispă

își mai dădea căciula

de două, trei ori

pe ceafă

și zicea

ca numai pentru el:


”De, taică

parcă, ce, era vreo

nădejde?”


Cînd l-a strivit

Mercedesul

pe pasaj de pietoni

s-au spus multe:


ba că moșu’ era beat

(fiind vară și

în miezul zilei

analizele au dovedit

ce era de așteptat:

din bunicul ăla al meu

nu curgea decît sînge

și zeamă de urzici)

ba că n-auzise claxonul

(era el olecuță

tare de-o ureche

de cînd îl declaraseră

mort

la Mărășești

dar de auzit

mai auzea cîte ceva)

ba că așa i-a fost scris

(de scris

scria în actul de deces

că răposase în urma a 63 de fracturi

și a etc., etc., etc.,

”dobîndite în cursul

unui accident stradal!”)


Acum, după ce bunicul meu

a fost strivit

de-un Mercedes

pe pasaj de pietoni

eu am povestit toate acestea

din următoarele motive:


din cînd în cînd

în visele mele de noapte

apare acest bătrîn

care a fost bunicul meu

se ridică

de sub mașina ucigașă

scuipă o gură de sînge

ca pe vremuri

și zice:


“Bă, eu nu-s mort,

că n-am cum fi eu așa! “

și eu n-am curaj să-l contrazic

apoi el dispare

mă lasă singur

și eu îmi pipăi parcă

cele patru cartușiere

moștenite de la el

le pipăi

și se face

că mă umflă plînsul

simțind în ele

gloanțe de mămăligă

și parcă

și degetele mi se înmoaie

și mi-a spus un cunoscut

psihanalist

că pînă nu voi pune pe hîrtie

toate acestea

degetele mele

n-or să se poate strînge

niciodată

în pumn.

*

P.S. Și cu asta, intrăm în vacanța mare!



0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in

Reader Interactions