Care eşti, băi ăla, ”natura umană”?

De câtăva vreme, un grup de prieteni încearcă să  priceapă  ce s-a petrecut cu unul dintre ei. Iau toate variantele pe rând, le întorc pe toate feţele – degeaba. Cine are dreptate? Cei care interpretează nişte documente aşa, sau cei care le interpretează cu totul altfel? Fie că prietenul lor e vinovat, fie că e acuzat pe nedrept, tot cu o tragedie avem de-a face. Epuizat, unul dintre cei frământaţi de situaţie trimite celorlalţi un mesaj scurt: “Asta e natura umană, n-ai ce-i face.”

Ascult interpelările la care sunt supuşi în faţa Congresului Statelor Unite factorii responsabili pentru imensul furt de documente de care s-a folosit Julian Assange (Wikileaks), omul pe care, din motive greu de înţeles pentru mine, unii îl consideră un fel de Robin Hood modern, iar alţii îl propun ba la Premiul Nobel pentru Pace, ba la premiul Andrii Popa pentru Curaj. Sunt menţionate şi măsurile ce se iau acum, pentru ca o asemenea istorie să nu se repete. Absolut toate sunt acţiuni ce puteau fi intreprinse, bine mersi, de mult. Fondurile nu lipseau, tehnologia – nici ea. Atunci? Şi, dacă e adevărat că totul a fost opera unui singur, tânăr  militar, iar motivaţia nu ar fi nici trădare, nici o criză de anarhism feroce, despre ce vorbim? “Asta e  natura umană, n-ai ce-i face”, spune cineva.

În acelaşi Congres se poartă discuţii interminabile în legătură cu bugetul. Nu cel pe 2012, cel pe 2011, an din care aproape s-a şi scurs primul trimestru. Republicanii, majoritari în Camera Reprezentanţilor, îi acuză de impas pe democraţi, care în anii din urmă au controlat şi Senatul şi Camera, avandu-l şi pe Barack Obama în Casa Albă. Democraţii îi acuză pe republicani, fiindcă Bill Clinton a lăsat un surplus bugetar, iar George W. Bush a lăsat în urmă-i un deficit astronomic. Şi unii şi ceilalţi vorbesc despre nevoia unei “soluţii de compromis”. Nici unii, nici ceilalţi nu par însă gata de o “înţelegere”. Un clar război semantic: compromis vs. înţelegere. Să fie cu toţi nişte idioţi, doar spre a-i da dreptate lui Mark Twain – “Suppose you were an idiot and suppose you were a member of Congress. But I repeat myself”? Să fie cu toţi inconştienţi şi să pună definitiv ţara la pământ, doar din ambiţii politice? “Asta e natura umană, n-ai ce-i face.”, ne consolează un jurnalist.

 

Ilustrație & Copyright 2011 - Alex. DIMITROV

 

Îl ascult pe Alan Greenspan, reputat economist, fost  şef al Rezervelor Federale între 1987 şi 2006, deci şi sub democraţi şi sub republicani. Vorbeşte despre motivele pentru care dezastrul din 2008 nu a putut fi anticipat şi misterul redresării unui segment care nu a primit ajutorul statului, ci a fost lăsat pradă seismelor pieţii. Limbajul său este atât de tehnic, încât pentru oameni ca mine, orice ar spune poate fi adevărat sau fals. Ce cred economiştii, finanţiştii, analiştii de specialitate prezenţi în sală? Unii îi dau dreptate, unii – nu. Dintre cei care nu-i dau dreptate, unul continuă şirul întrebărilor, refuzând să accepte răspunsurile lui Greenspan. Până la urmă, acesta taie nodul gordian: “Asta e natura umană, n-ai ce-i face…”

Tot ce pricep: amândoi, Balzac şi Greenspan, studiază natura umană iar economia este mai degrabă o artă decât o ştiinţă. Asta mă nelinişteşte. Îmi amintesc o caricatură din Urzica, revistă la care lucra şi o temută jurnalistă – Rodica Toth. Caricatura: pe trotuarul de pe Calea Victoriei, unde se afla sediul revistei care dacă te critica erai de râsul lumii, un cetăţean furios, cu un număr al revistei în mână, se uită spre etajul unde scrie mare URZICA şi strigă furios: “Care eşti, băi ăla, Rodica Toth?”

 

Ilustrație & Copyright 2011 - DION

Îmi amintesc şi de un gând al lui  Erich Fromm. Suna, parcă, aşa: “Dacă  este adevărat că sunt ce am, cine mai sunt după ce pierd tot ce am?“

Dacă ne scapă cineva de  chestia asta, care ne bagă în tot felul de belele – natura umană – cine mai suntem şi pe cine mai dăm vina?

Chiar așa, care eşti, băi ăla, “natura umană”?

P.S.

Tocmai mă pregătesc să postez textul de mai sus, când sună un prieten. Vorbim de una, de alta. Mă întreabă ce fac. “Mâzgălesc”, zic. Mă întreabă ce. Îi spun. Îi place ideea, dar mă previne în legătură cu o posibilă reacţie: acuzaţie de misoginism.  “De ce?” “Păi şi beleaua asta asta tot un feminin e?” “Şi ce-aş putea face?” “Spune şi tu naturelul uman”. Interesant, dar refuz sugestia. Întreb de ce crede că m-aş putea confrunta cu strania reacţie? Râde. Apoi: “Asta e  natura umană, n-ai ce-i face.”

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in